biblioteca lui monia gugu

Filmul "Omul lui Dumnezeu - Preot Arsenie Boca" Un excelent documentar realizat de regizorul si producatorul Nicolae Margineanu. In Epilog – Pr. Ciprian Negreanu. IV/IV

2012-02-02T03:23:00.000-11:00

Filmul "Omul lui Dumnezeu - Preot Arsenie Boca" Un excelent documentar realizat de regizorul si producatorul Nicolae Margineanu. In Epilog – Pr. Ciprian Negreanu. III/IV

2012-02-02T03:05:00.001-11:00

Filmul "Omul lui Dumnezeu - Preot Arsenie Boca" Un excelent documentar realizat de regizorul si producatorul Nicolae Margineanu. In Epilog – Pr. Ciprian Negreanu. II/IV

2012-02-02T03:02:00.001-11:00

Filmul "Omul lui Dumnezeu - Preot Arsenie Boca" Un excelent documentar realizat de regizorul si producatorul Nicolae Margineanu. In Epilog – Pr. Ciprian Negreanu. I/IV

2012-02-02T03:00:00.000-11:00

Petre Tutea despre adevar (TVR1)

2012-01-30T23:49:00.002-11:00

IMAGINE: SFANTA SOFIA - CONSTANTINOPOL : FRAGMENT FRESCA CU MAICA DOMNULUI

2012-01-25T13:23:00.000-11:00

Sursa: moniagugu

ACTUALITATI COMUNISTE:

2012-01-25T01:00:00.001-11:00

Jean Moscopol - Guvernul comunist

Vezi mai multe video din muzica

Sursa: trilulilu

ACTUALITATI COMUNISTE:

2012-01-25T00:54:00.001-11:00

Jean Moscopol - Gheorghiu-Dej si Hrusciov

Vezi mai multe video din muzica

SURSA: trilulilu

RELATII RUSO-ROMANIE: Grigore Gafencu despre cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei

2012-01-23T22:40:00.000-11:00

Grigore Gafencu a fost una din marile personalități ale diplomației românești. Ministru de externe în timpul unei perioade extrem de tulbure din punct de vedere diplomatic, între 1938 și vara lui 1940, Gafencu s-a străduit în această perioadă să apere interesele României în fața unui război iminent.

În vara lui 1940 și-a dat demisia din funcția de ministru și a fost trimis ca ministru plenipotențiar la Moscova. Ulterior, Gafencu s-a stabilit la Geneva. Considerat unul dintre cei mai buni analiști politici ai epocii, Grigore Gafencu a ținut, în timpul războiului, numeroase conferințe publice la Londra, Paris, Strasbourg, FLorența, Zurich, Geneva, pledând întotdeauna cauza și interesele României.

În 1944 este publicată, în limba franceză, cartea Préliminaires de la guerre à l’est/Preliminariile războiului din răsărit, una din cele mai bune analize ale relațiilor sovieto-germane dinaintea izbuncirii războiului.

Jurnalele sale, încă nepublicate în varianta completă, conțin însemnări zilnice de o importanță deosebită pentru cunoașterea vieții politice românești din anii '30-'40 și a opiniilor personale ale lui Gafencu privind problemele războiului și relațiilor internaționale.

După sfârșitul războiului, Gafencu, în calitate de reprezentant al grupului diplomaţilor aflați în, a depus pe masa Conferinţei de Pace din 1947 două memorandumuri prin care cerea respectarea drepturilor politice şi economice ale României. Acțiunile sale și poziția proaliată a lui Gafencu aveau să-l transforme pe Gafencu în persona non grata în fața regimului procomunist de la București. El a fost condamnat în contumacie în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.

Grigore Gafencu despre ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei

3 si 4 iulie 1940 – ”Marele eveniment politic nu s-a produs. Tătărăscu, o dată mai mult, s-a strecurat

printr-o criză. Situaţia lui e însă foarte slăbită. Schimbarea e aşteptată. [...]

Parlamentul s-a întrunit pentru a păstra o clipă de tăcere. Şedinţa a fost apoi ridicată în semn de doliu. Lacrimi înăbuşite, simţăminte de supărare şi de revoltă, mare nervozitate.

Am citit cu băgare de seamă schimbul de note telegrafice dintre ruşi şi noi. [n.a. – redate mai jos]Notele ruseşti sunt abile ca formă şi fond, moderate ca ton şi de o perfidie foarte bine socotită. Notele noastre sunt greşit concepute şi foarte prost formulate. La pretenţiile ruseşti referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei, nu am răspuns nimic: nici o punere la punct, nici un contra argument, nici un protest. Ne-am mulţumit să răspundem - pentru a câştiga timp, pretinde Ministerul de Externe, - că suntem gata să stăm de vorbă ... Ruşii au înlăturat cu multă îndemânare intenţiile dilatorii cuprinse în nota noastră de răspuns, aducându-ne numaidecât la cunoştinţă programul de evacuare. [...] Fapt e că ne-am plecat în faţa forţei, fără s-o spunem şi fără să stăruim asupra bunului nostru drept. Nu am respins argumentarea sovietică, ci ne-am declarat gata, după ce am luat cunoştinţă de ea, să stăm de vorbă. [...]

Am pierdut, deci, Basarabia:

1. fiindcă Rusia nu a renunţat niciodată la această provincie şi era hotărâtă să se folosească de orice prilej pentru ca, sprijinită pe uriaşa ei putere, să ajungă din nou la Dunăre. [...]

2. fiindcă oricare ar fi fost politica pe care am fi urmat-o faţă de Germania, Reich-ul ar fi sacrificat oricând interesele noastre la Dunăre (care sunt şi ale sale), pentru a-şi acoperi spatele înspre Rusia într-un război european. [...]

3. fiindcă Italia, care în timpul din urmă ne făgăduise sprijinul Germaniei în caz de agresiune rusească, a intrat în război însuşindu-şi toate angajamentele şi toate atitudinile Germaniei.

4. Fiindcă singurul nostru sprijin adevărat şi real, forţa anglo-franceză, s-a prăbuşit.

Sunt unii care se miră că ziua de 27 iunie ne-a găsit singuri. Ei uită că puţine zile înainte s-a cufundat o lume întreagă. Am fost singurifiindcă cei care ar fi putut să ne sprijine nu aveau interesul să o facă (orice am fi dres acum sau înainte), şi fiindcă cei care ne-au sprijinit întotdeauna nu mai erau în viaţă.”

Nota ultimativă a guvernului sovietic, 26 iunie 1940

În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.

Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forţa a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o dată şi deschis în faţa întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţiune naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.

Guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propunerile de faţă ale U.R.S.S. şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. şi România.

Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.

Răspunsul guvernului român, din ziua de 27 iunie 1940

Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelenţa sa d-l Molotov, preşedintele Comisarilor Poporului şi Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenţei sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.

Fiind însufleţit de aceeaşi dorinţă ca şi guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacificetoate chestiunile care ar putea să producă o neînţelegere între U.R.S.S. şi România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.

În consecinţă, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul şi data ce doreşte să fixeze în acest scop.

De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român îşi va desemna delegaţii şi nădăjduieşte că conversaţiunile cu reprezentanţii guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relaţiuni trainice de bună înţelegere şi prietenie între U.R.S.S. şi România.

Nota ultimativă adresată de guvernul sovietic în noaptea de 27 iunie 1940

Guvernul U.R.S.S. consideră răspunsul guvernului regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune direct că el primeşte propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia şi partea de nord a Bucovinei. Însă cum ministrul României la Moscova, d. Davidescu, a explicat că răspunsul menţionat al guvernului regal al României însemnează accedarea la propunerea guvernului sovietic, guvernul sovietic primind această explicaţie a d-lui Davidescu, propune:

1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie să evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.

2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei.

3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea - Albă.

4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.

5. Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanţi ai guvernului român şi U.R.S.S., câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de nord a Bucovinei.

Guvernul sovietic insistă ca guvernul regal al României să răspundă la propunerile mai jos menţionate nu mai târziu de 28 iunie ora 12 ziua (ora Moscovei).

Răspunsul guvernului român, din ziua de 28 iunie 1940

Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic.

Guvernul român ar dori totuşi ca termenele de la punctele unu şi doi să fie prelungite, deoarece evacuarea teritoriilor ar fi foarte greu de dus la îndeplinire în patru zile din pricina ploilor şi inundaţiilor care au stricat căile de comunicaţie.

Comisia mixtă insituită la punctul 5 ar putea discuta şi rezolva această chestiune.

Numele reprezentanţilor români din această comisiune vor fi comunicaţi în cursul zilei.

sursa: historia.ro

ACTUALITATI COMUNISTE:

2012-01-21T22:53:00.000-11:00

Jean Moscopol - ARLUS si URSS

Asculta mai multe audio diverse

Sursa: trilulilu

ACTUALITATI:

2012-01-21T22:46:00.000-11:00

Jean Moscopol - Petru Groza sluga

Asculta mai multe audio diverse

sursa: trilulilu

ACTUALITATEA MASS-MEDIEI COMUNISTE: Jean Moscopol si Radioul

2012-01-21T22:35:00.002-11:00

Jean Moscopol si Radioul

Asculta mai multe audio diverse

Sursa: trilulilu

Din categoria “Ishtvanem!!! = Pazea!!!” : Rusia a corectat priorităţile serviciului de informaţii

2012-01-19T20:42:00.002-11:00

„Schimbarea situaţiei în lume necesită în mod obiectiv corectarea priorităţilor serviciului de informaţii şi mecanismului realizării lor”, a declarat şeful Serviciului de Informaţii (GRU).
În atenţia GRU se află, mai ales, locurile unde îşi desfăşoară activitatea grupările teroriste şi extremiste, zonele situaţiilor de criză, sursele şi posibilele trasee de proliferare ilegală a armelor nucleare şi componentele armelor de distrugere în masă.

Sursa: vocea rusiei

Comentariu:

Putin, Obama si Yanukovici se afla intr-o barca. Trebuie sa vasleasca.
Obama zice: “Voi scoate drapelul American si ne vor lua niste marinari”.
Yanukovici: “Si eu pot sa scot drapelul american”.
Putin: “Sa votam!”
Au votat.
Putin tine drapelul Rusiei. Obama si Yanukovici vaslesc si discuta intre ei: “Suntem trei in barca, de unde Putin a luat 5 voturi?”

Rusia obtine o performanta dupa alta. In scurt timp in tara va nu numai Vechiul Noul An Nou, ci si Vechiul Noul Presedinte

Faza reala din noile locuri de conflict si operatiuni - Bucuresti, Romania:

"E o faza cu jandarmii pe care am vazut-o la tv. Bagau in duba niste tineri, pe care mai intai ii legitimau.
- Cum te numesti?
- A, eu sunt de la "saitul de cultura", raspunse o voce din intuneric.
- Ia saitul de cultura si baga-l in duba, reactiona rapid jandarmul".

Sursa: internetul romanesc

Oleg Grechenevsky – Valsand in transa KGB-ului – KGB-VALS: Pentru cine lucreaza George Soros? (fragmente din carte)

2012-01-17T10:40:00.000-11:00

Revoluţia portocalie

    Nu vom intra în amănunte şi nu vom face o cronologie a acestor evenimente – nu s-au petrecut chiar atât de demult şi în toate sursele de informare în masă există o mulţime de informaţii pe acest subiect. Mai bine vom încerca să privim dincolo de ambalajul pitoresc al acestei „revoluţii portocalii”...

Partea exterioară a acestei chestiuni o cunoaşte toată lumea: Ucraina de Vest, care tindea să se integreze mai repede în Europa de Vest, lupta atunci cu Ucraina de Est şi cea de Sud, rusofone, care nu doreau să se rupă de Rusia.
    Însă în realitate aici avea loc o încleştare pentru puterea asupra Ucrainei între două clanuri pro-americane: clanul Yuşcenko (mafia CIA-KGB) lupta cu clanul Kucima-Yanukovici (mafia DIA-KGB). Şi clanul Yuşcenko a învins atunci cu sprijinul clanului Timoşenko, adică a „clanului moscovit” al KGB-ului.
    Iniţial Viktor Yuşcenko s-a ţinut de cuvânt şi a împărţit cu Yulia Timoşenko puterea cucerită: ea a fost numită prim-ministru a doua zi după inaugurarea preşedinteli Yuşcenko – 24 ianuarie 2004.
    Însă această „revoluţie portocalie” nu a continuat prea mult. Deja în luna mai 2005 preşedintele Yuşcenko la o consfătuire pe probleme de economie şi-a exprimat nemulţumirea faţă de politica Yuliei Timoşenko şi i-a propus să-şi dea demisia...
    Pe atunci în Ucraina existau mulţi nemulţumiţi de această revoluţionară înflăcărată – ea a atins în mod serios interesele unor oameni foarte influenţi! Premierul Timoşenko a luptat activ pentru naţionalizarea de facto a tuturor întreprinderilor privatizate ilegal – în lista ei erau 3 mii de astfel de întreprinderi, care aparţineau în special oligarhilor din clanul lui Kucima. Preşedintele Yuşcenko a făcut unele modificări în această listă – a micşorat-o până la 30 de întreprinderi. Iar atunci, în mod real, clanului Kucima au reuşit să-i ia doar o singură întreprindere – combinatul de la Krivoi Rog.
    După o serie de diverse scandaluri în data de 8 septembrie 2005 guvernul Timoşenko a fost demis. În aceeaşi zi a fost concediat şeful CS ucrainean Turcinov, colaboratorul cel mai apropiat al Yuliei Timoşenko.
    În acea zi „coaliţia portocalie” a fost ruptă: preşedintele Yuşcenko i-a alungat pe partizanii lui Timoşenko din toate funcţiile şi a pus peste tot „oamenii săi”.
    Iată că aici se ascunde un anumit mister... Clanul Yuşcenko nicidecum nu putea să ţină puterea asupra Ucrainei de unul singur – de aceea certându-se cu Yulia Timoşenko, preşedintele Yuşcenko şi-a tăiat craca de sub picioare!
    Deja în primăvara anului 2006 partidul lui Yuşcenko „Ucraina noastră” a pierdut alegerile pentru Rada Supremă – a ocupat acolo locul trei după partidul lui Yanukovici şi Timoşenko. Preşedintele Yuşcenko a încercat atunci din nou să restabilească „coaliţia portocalie” – însă nu a mai reuşit să lipească aceste fragmente...
    În rezultat, după diverse aventuri şi intrigi, pe care nu le vom analiza aici, Viktor Yanukovici a primit iniţial funcţia de prim-ministru – iar puţin mai târziu el practic i-a alungat pe toţi oamenii lui Yuşcenko din guvern. Întreaga putere reală din nou a ajuns în mâinile clanului Yanukovici-Kucima!
    Practic preşedintele Yuşcenko a rămas cu nimic – acum este doar o figură decorativă...
    Pentru a schimba cumva această situaţie, în primăvara anului 2007 preşedintele Yuşcenko a restabilit totuşi alianţa cu Yulia Timoşenko – şi cu eforturile comune ale acestei noi „coaliţii portocalii” au reuşit recent să obţină dizolvarea Radei Supreme. După tratative îndelungate cu premierul Yanukovici alegerile parlamentare anticipate au fost fixate pentru data de 30 septembrie a acestui an.
    Ceea ce am relatat aici este doar cea mai grosolană şi primitivă schemă a evenimentelor „revoluţiei portocalii” din Ucraina.
    Este puţin de spus că totul a fost mult mai complicat – cele mai imposibile şi iscusite intrigi au avut loc la sfârşitul anului 2004, când s-a luat decizia cu privire la transmiterea întregii puteri lui Viktor Yuşcenko, şi nu lui Viktor Yanukovici care a învins (formal) la alegerile prezidenţiale!
    Un singur lucru este incontestabil: practic atunci clanul Kucima-Yanukovici a predat de bunăvoie puterea „revoluţiei portocalii”. Altfel este imposibil de înţeles de ce Rada Supremă, în care Kucima deţinea majoritatea, în data de 27 noiembrie 2004 a trecut brusc de partea „portocaliilor” – ceea ce a reprezentat momentul decisiv în mersul acestei „revoluţii”...
    Mai există o problemă complicată şi misterioasă a „revoluţiei portocalii” pe care nu putem s-o trecem sub tăcere. Este vorba despre participarea la aceste evenimente a fondului Soros. Aici problema constă în faptul că renumitul finanţist de talie internaţională George Soros în realitate aparţine clanului Ciubais – tot acesta este clanul Cheney în SUA şi tot el este clanul Kucima-Yanukovici în Ucraina. Nu pot exista nici un fel de dubii în această privinţă: în timpul marii bătălii din Rusia din vara anului 1997 între Ciubais şi Berezovsky, Soros s-a manifestat cu hotărâre de partea grupării lui Ciubais. Şi nu este vorba că acesta a făcut vreo declaraţie sau ceva de genul acesta – ci a scos atunci propriul milion de dolari, pentru a-l ajuta pe oligarhul Potanin să câştige licitaţia pentru Sviazinvest!
    Mai târziu George Soros îşi amintea că atunci când în anul 1997 în timpul negocierilor purtate cu Boris Berezovsky a refuzat cu hotărâre să-l ajute, el chiar s-a temut foarte serios că nu va fi lăsat să plece viu de la reşedinţa lui Berezovsky...
    Adică, conform logicii lucrurilor reiese că fondul lui Soros trebuia la alegerile prezidenţiale din anul 2004 să-l sprijine pe Viktor Yanukovici – şi nu „revoluţia portocalie”!
    Totodată legătura lui George Soros cu regimul Kucima a fost demascată încă în ajunul acestor alegeri: în data de 31 martie 2004 Soros a vizitat Ucraina şi a anunţat crearea în această ţară a unui fond nou comun, împreună cu renumitul oligarh ucrainean Pinciuk. Iar Pinciuk la rândul său nu numai că ocupă o poziţie importantă în clanul Kucima-Yanukovici, el mai este şi ginerele lui Leonid Kucima...
    Vom încerca acum să explicăm cumva acest „mister al lui Soros”.
    Vom începe prin faptul că în toată această „mare politică” avem de-a face cu astfel de personaje, care sunt cu toţii falşi până la măduva oaselor şi toţi joacă un oarecare rol în acest „teatru politic”... George Soros, în particular, joacă rolul „marelui democrat” – fondul său instaurează peste tot în Europa de Est „valorile democratice occidentale”. Şi Soros pur şi simplu nu putea brusc să „iasă din acest rol” şi să ajute în mod deschis în anul 2004 candidatura Kremlinului pentru preşedinţia Ucrainei – întreaga opinie publică ar putea să-l înţeleagă greşit! Şi chiar nu putea să nu se implice – de aceea Soros a fost nevoit să se prefacă că ajută „coaliţia portocalie”.
    Toate declaraţiile lui Soros, în care el făcea apel la preşedintele Kucima să plece înainte de terminarea mandatului şi etc, pot fi date la o parte – ele nu puteau să producă vreo pagubă clanului Kucima. Pentru nimeni nu reprezintă vreun secret faptul că reputaţia lui George Soros în Occident nu este prea strălucită – acolo Soros este considerat un escroc financiar, totodată unul cu un succes incredibil... A devenit renumit prin faptul că odată a jucat pe căderea monedei engleze şi a câştigat un miliard de dolari doar într-o singură zi! Şi în general, toată această poveste că un emigrant cerşetor din Ungaria a fugit în Occident şi s-a îmbogăţit brusc din nimic – provoacă multor persoane dubii legitime. În timpurile noastre nu mai există astfel de minuni: de obicei în spatele unor astfel de îmbogăţiţi peste noapte se află unele persoane sau organizaţii, care îi ajută în secret (spre exemplu le dau informaţiile necesare)...
    În politică nu poţi să ajungi prea departe doar pe „declaraţii deschise” – de aceea fondul Soros într-adevăr a participat la finanţarea „revoluţiei portocalii”. Doar că poţi finanţa în diferite moduri... Nimeni nu cunoaşte cifra exactă a donaţiilor oferite de Soros – însă analiştii serioşi sunt de părere că în realitate „coaliţia portocalie” nu a primit din partea lui sume mari de bani. Şe ştie că spre exemplu Boris Berezovsky a cheltuit pentru „victoria revoluţiei” din Ucraina sume mult mai mari – 21 de milioane de dolari (acest lucru se ştie chiar de la Boris Abramovici – el chiar arăta chitanţe pentru aceste sume). De asemenea sume mari de bani le-au cheltuit atunci guvernele multor state din Occident – în special administraţia SUA. În general „revoluţia portocalie” a costat sponsorii occidentali destul de ieftin pentru o asemenea arie a acţiunilor în masă – conform aprecierilor experţilor, suma totală a cheltuielilor a fost în jur de 50 de milioane de dolari. Printre altele, clanul Yanukovici a cheltuit mult mai mulţi bani ai Kremlinului – şi oricum a pierdut:: lozincile „portocaliilor” s-au adeverit mult mai atractive pentru ucraineni...
    Pe scurt, rolul fondului Soros în organizarea „revoluţiei portocalii” a fost mult prea amplificată – în special dacă facem o comparaţie cu posibilităţile lui Soros din sfera financiară. De unde o astfel de zgârcenie în anul 2004 la acest „mare democrat” – doar pentru ajutorarea oligarhului Potanin în vara anului 1997, George Soros a scos un întreg miliard de dolari?
    Unii pot să ne contrazică spunând că licitaţia pentru Sviazinvest a fost o afacere pur comercială – iar donaţiile pentru „revoluţie” nu reprezintă aşa ceva... Nu-i adevărat – anume cumpărarea acţiunilor Sviazinvest-ului a fost atunci o afacere mult mai politică: deoarece această companie nu avea tangenţă nici cu petrolul, nici cu gazul – aceasta a fost în primul rând politică şi abia apoi afacere... Dar în realitate în vara anului 1997 nici nu a avut careva mare nevoie de acest concern, Sviazinvest – pur şi simplu pe atunci aici se decidea problema, cine este şeful în Rusia: Ciubais sau Berezovsky! Aşa că Soros nu a avut nici un fel de profit de pe urma acestei afaceri – mai târziu era chiar bucuros, când a scăpat cu pierderi mari de acţiunile sale de la Sviazinvest.
    Însă „investiţiile” în „revoluţia portocalie” puteau în caz de reuşită să aducă mari dividende. Puteai şi să eşuezi, aşa cum s-a întâmplat cu Berezovsky – însă aici depinde de norocul pe care îl ai, în astfel de cazuri riscul este inevitabil...
    Cu acestea vom trage concluziile. Acum stimaţii cititori să decidă singuri, cât de convingătoare este ipoteza prezentată aici referitor la mecanismul real al politicii ucrainene.
    În ceea ce mă priveşte, analiza afacerilor ucrainene mi-a permis să înţeleg mai bine unele nuanţe ale relaţiilor dintre două dintre clanurile noastre ceksite: este o alianţă foarte originală, în care „aliaţii” organizează unii altora tot genul de potlogării – şi nimeni nu riscă să întoarcă spatele aliatului său, pentru a nu primi un cuţit în spate...
    Rolul clanului moscovit al KGB-ului în Rusia de asemenea s-a edificat mai bine în acest material ucrainean. Vom spune direct că această grupare mafiotă are un rol de neinvidiat: al „opoziţiei” eterne, care deja demult nu mai poate juca vreun rol independent – ci doar este folosită ca instrument între aceste două clanuri pro-americane puternice.


21.07.2007

Oleg Grechenevsky

- Şi în al treilea rând: Georgia se află în calea tranzitului petrolului caspic (iar în perspectivă – şi a celui kazah). Situaţia politică s-a înrăutăţit brusc, atunci când a început construcţia conductei de petrol Baku-Tbilisi-Geihan – exact în momentul în care a avut loc prima „revoluţie a florilor” din spaţiul ex-sovietic: la sfârşitul anului 2003 cu sprijinul activ al fondului Soros a fost răsturnat preşedintele Shevarnadze. Aşa că are sens să clarificăm toate aceste afaceri georgiene.
    Vom spune din start că, evident, există o corelaţie directă între diversele grupări politice din Georgia şi clanurile mafiei cekiste din Rusia. Şi toate cele trei clanuri cekiste actuale din Georgia au fost identificate de noi fără probleme deosebite – au existat probleme doar cu perioada de început a istoriei post-sovietice a acestei ţări.
- Anticipând puţin relatarea, vom spune deja acum: la sfârşitul anului 2003 Saakashvili a reuşit să-l răstoarne pe Eduard Shevarnadze şi să devină el preşedinte al Georgiei doar datorită sprijinului activ al fondului Soros. Iar George Soros este mafia DIA-KGB, ceea ce corespunde clanului piterian în Rusia. Aşa că şi preşedintele Saakashvili aparţine în realitate aceleeaşi mafii de la Kremlin – iar toate aceste atacuri verbale şi ameninţări la adresa Rusiei sunt doar jocuri...

- Aici putem doar încă o dată să subliniem un detaliu: Mihail Saakashvili are legături foarte strânse cu fondul Soros şi a devenit preşedinte al Georgiei doar datorită sprijinului său financiar şi organizaţional.
    Dacă în Ucraina George Soros ajuta „revoluţia portocalie” doar de formă, pur simbolic, atunci în Georgia lucrurile nu erau aşa: acolo după victoria „revoluţiei” 4 din 17 miniştri au ajuns în noul guvern al Georgiei direct din structurile Soros („Societate deschisă” şi etc.). Pentru comparaţie vom spune că în Ucraina după victoria „revoluţiei portocalii” din fondul Soros nimeni nu a ajuns în guvern, doar un personaj a primit atunci funcţia fictivă de „consilier al preşedintelui Yuşcenko”. În Ucraina din partea opoziţiei victoriioase pentru sprijinul simbolic şi răsplata a fost pur simbolică...
    Nu mai spunem că în prima perioadă de după „revoluţie” în Georgia tot guvernul era întreţinut de fondul Soros – timp de o jumătate de an toţi miniştrii şi-au primit salariul de acolo (totodată toate acestea se făceau absolut deschis!). Chiar şi ofiţerilor din armata georgiană George Soros timp îndelungat le-a plătit cu dărnicie o sumă de bani în plus la salariul lor modest...
    Evident că în Ucraina nu a existat nimic asemănător – poate chiar şi miliardarului Soros îi era greu să întreţină două guverne şi două armate în acelaşi timp! (evident este o glumă).

fragmente din volumul "Valsand in transa KGB-ului - KGB-vals"

sursa: www.epen.ro

Deoarece suntem bagati din rasputeri in Eurasia si spatiul de influenta al vecinului din rasarit iata cateva bancuri spuse chiar de rusi:

2012-01-16T09:25:00.002-11:00

Abramovici ii datoreaza lui Berezovsky o suma aproape de doua ori mai mare decat cea pe care o datoreaza Grecia intregii lumi, totodata in Grecia este criza, dar situatia Domnului Abramovici este stabila.

Potrivit rezultatelor sondajului “Ce este mai tare Nikon sau Canon?” a invins Edinnaia Rossia.

Mai inainte in URSS RAI-ul era peste tot! RAIsovietul, RAI comitetul, etc… Iar acum… ADministratia… (Ad=iad in rusa; Rai – rai, joc de cuvinte, in URSS raisoviet = sovietul raional)

Monologul lui Brejnev la sedinta Biroului Politic:

- Tovarasi, vreau sa mentionez ca multi dintre noi au inceput sa sufere de marasm.
Ieri, la inmormantarea tovarasului Suslov (apropo, nu inteleg de ce nu-l vad acum?)
Cand a inceput sa cante muzica, doar eu m-am gandit sa-mi invit sotia la dans!

Judecand dupa ultimele promisiuni ale guvernului si presedintelui nostru – ca in anul 2012 sa asigure locuinte militarilor, sa creasca tuturor salariile si pensile – cu siguranta ei mizeaza foarte mult pe sfarsitul lumii…

15 IANUARIE: ZIUA CULTURII ROMANE - MIHAI EMINESCU "BASARABIA" - Partea II-a

2012-01-15T03:42:00.000-11:00

15 IANUARIE: ZIUA CULTURII ROMANE - MIHAI EMINESCU "BASARABIA" - Partea I-a

2012-01-15T03:39:00.000-11:00

15 IANUARIE: ZIUA CULTURII ROMANE - MIHAI EMINESCU "DOINA"

2012-01-15T03:33:00.000-11:00

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi

2012-01-08T21:27:00.000-11:00

Am intrat în anul 2012 în care comemorăm bicentenarul răpirii Basarabiei de către ruşi, eveniment care a marcat şi încă marchează destinul poporului nostru, prin faptul că o parte importantă a arealului românesc continuă să fie în afara graniţelor noastre, iar ceea ce ne doare cel mai tare este tocmai frontiera de est.

Dacă în rest, cât de cât, ne-am rezolvat parţial problemele, în primul rând cu arma în mână, asistând la colapsul imperiilor austro-ungar şi turc, în privinţa estului, a Rusiei şi a mai nou a Ucrainei, un stat artificial creat tot de Rusia pentru dominarea estului european, problemele nu numai că persistă, dar chiar se acutizează. Vitalitatea imperială a Rusiei, cu toate fazele prin care a trecut ea în ultimii două sute de ani, rămâne în continuare o problemă majoră nu numai pentru noi, ci şi pentru majoritatea statelor pe care roata istoriei le-a aruncat în vecinătatea acestui imperiu unic în istoria omenirii. Rusia a căzut, s-a ridicat, s-a extins, s-a transformat, dar caracteristica ei principală a rămas: tendinţa spre o expansiune continuă, întreruptă doar de episoade trecătoare de slăbiciune, apoi din nou revenire la mentalitatea şi comportamentul imperial. S-au scris mii de pagini care să explice caracterul acestui imperiu şi acestui comportament ciudat pentru timpurile moderne, şi nu este rolul şi nici locul acestei abordări în articolul de faţă.
În timpurile moderne care le trăim, agresiunea şi extinderea imperială nu se mai pot face aşa uşor ca şi în trecut, acum ai nevoie de o propagandă intensă care să justifice agresiunea, rolul opiniei publice devenită şi ea o putere care poate influenţa deciziile politice la cel mai înalt nivel, nu mai este de neglijat. De aceea aparatul propagandistic a devenit foarte complex, îmbrăcând diverse forme, şi nu cruţă niciun mediu de propagare, inclusiv internetul devenind un important câmp de luptă ca şi preludiu al unor bătălii viitoare. (vezi Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului)

Ori, în acest arsenal, Rusia aruncă în luptă tot ce poate, întreaga greutate a mijloacelor sale de propagandă, nelimitate de vreo constrângere bugetară din moment ce opinia publică rusească nu are informaţii despre modul în care se cheltuiesc uriaşele încasări de pe exporturile de petrol, gaze şi materii prime. Mai este un factor favorizant în avantajul Rusiei în cadrul acestei bătălii, existenţa cozilor de topor, a „coloanelor a cincea” risipite în întreaga lume, indivizi naivi, convinşi, plătiţi, interesaţi sau oportunişti gata să facă jocul unui posibil viitor imperiu în plină ascensiune.
În cazul nostru, al conflictului latent româno-rus, mărul discordiei şi principalul teren de luptă continuă să rămână Basarabia, teritoriu disputat de două sute de ani. În această dispută un rol esenţial îl are, după cum spuneam, componenta propagandistică, iar aici ruşii nu se dau în lături de la nimic, ba chiar au inventat sprijiniţi de cozile lor de topor o limbă şi un popor diferit de cel românesc, poporul moldovenesc. Există două fronturi principale accentuate de propaganda rusă şi prorusă, odată Basarabia ar ţine de ruşi şi celălalt, oarecum contradictoriu, că ar ţine de moldoveni, popor total diferit de cel românesc. Printre puţinii români care luptă contra acestei propagande, sunt şi mai puţini care să folosească chiar argumentele istoricilor şi scriitorilor ruşi, care au făcut aceasta, au scris timp de două sute de ani şi au recunoscut că Basarabia este românească. Nu trebuie decât să ne întoarcem la generaţia Unirii, aceşti bărbaţi ai neamului nostru, generaţie care cuprindea istorici, jurnalişti, avocaţi, filozofi, o pleiadă a vârfurilor românităţii din toate veacurile, care au argumentat, au demonstrat şi au scris despre acest lucru, nu numai despre Basarabia, ci şi despre Bucovina, Transilvania, Banat şi toate provinciile româneşti veşnic aflate în dispută cu toţi vecinii. De ce în dispută chiar şi astăzi? Deoarece suntem cei mai vechi locuitori, şi oricine încearcă să-şi impună stăpânirea cu asta începe, exterminarea sau asimilarea băştinaşilor. Şi uite că de două mii de ani nu au reuşit. Depinde de noi să nu o facă nici în viitor. Şi pentru asta generaţia de aur a unirii ne-a lăsat nu numai mărturiile (despre care vorbeam în Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia), înainte de a fi exterminaţi în gulaguri de noii stăpâni comunişti aserviţi total ruşilor, ci şi argumentele istorice, culmea, după scrierile reprezentanţilor de frunte ai inamicilor noştri, în cazul de faţă referitor la Basarabia, după scrierile ruşilor. Eu nu-mi fac decât o modestă datorie, să le exprim şi să încerc să le fac cunoscute, aşa cum ei le-au făcut cunoscute toată viaţa lor, unii supravieţuitori ai temniţelor comuniste, în exil sau sub urmărirea securiştilor.
Mărturiile ruseşti
Încep cu o scriere mai recentă, deoarece găsim aici şi explicarea denumirii de Basarabia, a profesorului şi geografului rus ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:
„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.
Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)
Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente. În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă). De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”
Deci şiretlicul referitor la extinderea numelui de Basarabia de la Bugeac la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru este recunoscut chiar de un mare geograf rus, şi nu cred că mai trebuie demonstrat. Un lucru este sigur,
dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812. Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, demonstrează caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.
A. N. Egunov, celebru jurisconsult rus din secolul XIX, spunea la 1868 în Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.
„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel. este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia era supusă. În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”
Deci până şi din punct de vedere al jurisprudenţei ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei. Revenim la Lev Berg, care descrie faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea. El menţionează şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei încă cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.
„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă). În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi. Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).
În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată… Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca). Deci, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei. Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:
„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldovei jure heraditario.”
Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:
„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.
Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:
„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”
Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru. O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci. Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223. Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi imperiul otoman.
Spre exemplu, iată ce spune P. P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910): „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.” Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme. La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei. Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei. Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.
Mai departe, iată ce zice M. Slavinski în lucrarea sa Structura naţională a Rusiei şi Velicorusiei. Formele mişcării naţionale, Petersburg, 1910:
„Masa compactă a neamului velicorus continuă să trăiască pe teritoriul său istoric – în centrul şi nordul actualei Rusii europene, lărgind acest teritoriu spre sud şi răsărit pe seama diferitelor seminţii de origine orientală. Dacă tragem pe hartă o linie de la Pskov la Rostov-pe-Don linia aceasta ne va arăta limita ( la apus) la care superioritatea numerică a velicoruşilor încetează…Numai neînsemnate colonii de velicoruşi compuse mai cu seamă din funcţionari de tot felul sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a imperiului. Coloniile acestea se concentrează îndeosebi în oraşele mari, din care cauză oraşele din zonele nevelicoruse în multe locuri au în bună parte aspect rusesc. Graniţa imperială are linii născute din hazardul de victorii şi înfrângeri. La apus aceasta a trecut prin corpul viu al popoarelor: leton, polon, ucrainean, moldovenesc (român).”
La fel, amiralul Mordvinov îi scria ţarului Alexandru I referitor la intenţia acestuia de a anexa Moldova şi Muntenia, dar care s-a mulţumit doar cu Basarabia: „Bunăstarea imperiului, singurul obiect demn de grija părintească a împăratului, nu necesită anexiunea Moldovei şi Valahiei. Nu cucerirea de noi teritorii, ci păstrarea intactă a vechiului patrimoniu duce la glorie adevărată şi lauda secolelor.” Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918 scria în Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812? Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi, dar vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă) şi moldoveni. Teoria năstruşnică privitor la existenţa acestora ca şi popoare diferite a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice. Chiar Lev Berg spune clar acest lucru: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice. Limba moldovenilor ca şi cea a românilor, îndeobşte, e o limbă de rădăcină romanică (latină) slavizată”. Ce spune domnul Stati despre asta?
Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acestei la Rusia a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, el primind misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei. Este de remarcat lipsa totală de cunoştinţe a autorităţilor ruse referitoare la noul teritoriu anexat şi populaţia acestuia. Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială a fost adus la cunoştinţa autorităţilor. El a strâns datele în 1816 şi studiul a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia. Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că „populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”. Un pasaj edificator: „Locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi) care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi care, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor slave”. O altă descriere, făcută de F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei între anii 1823 – 1826 (Memorii, Moscova 1865): „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin.” Lăsăm deoparte eroarea cu slavo-dacii, slavii apărând mult mai târziu de războaiele lui Traian.
În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa: „Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”. În 1862, în Materiale de geografie şi statistică a Rusiei, colonelul de stat major A. Zasciuk, mai târziu general, scria: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape trei sferturi din cifra totală. Ei locuiesc foarte de mult în regiunea din centru şi nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii acelei regiuni. Ei au fost sub influenţe diferite, au păstrat însă caracterul strămoşilor lor. Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană.” P. Kruşevan, vestit rusificator şi antisemit rus, la 1903 „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei. Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însăşi numele de români nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile care au locuit în Moesia sau Dacia lui Traian şi coloniştii romani. Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor este însă mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”. Trebuie menţionată şi descrierea ţăranului basarabean la acelaşi Kruşevan, care spunea despre acesta: ”trăsăturile deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă. Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică, daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian. Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru, buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din forul roman.” Despre femeile basarabene: „Femeile moldovence, de asemenea, au păstrat tipul roman care câteodată ni-l aminteşte pe acela al italiencelor cu ochi negri şi trăsături de matroană romană”, apoi continuă cu înşiruirea obiceiurilor comune basarabenilor şi italienilor, inclusiv desenele de pe covoare „care au zburat de pe malurile Tibrului pentru a se opri pe acelea ale Dunării şi Nistrului”. (Basarabia, geografia, istoria, statistica şi culegere de literatură).
Aceleaşi lucruri referitoare la românii ca şi majoritari şi băştinaşi le repetă şi scriitorul şi etnograful rus A. Afanasiev-Ciujbinski, în O călătorie în sudul Rusiei (1863) şi lista ar putea continua, scriitorul Garşin zicea la 1877 că oraşul Chişinău nu are nimic rusesc şi că el a auzit vorbindu-se doar idiş şi moldoveneşte acolo, sau chiar în Geografia Basarabiei, manual pentru uzul şcolar aprobat de ministerul instrucţiunii publice şi redactat de P. P. Soroka la 1878, scrie că „moldovenii reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei, aproximativ trei sferturi” şi multe, multe altele. Atunci de unde vine ideea absurdă cu Basarabia, străvechi pământ rusesc? Sau Transnistria, la fel?
Lui N. V. Laşcov i se cere de către guvernul rus să scrie o carte cu prilejul jubileului a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia. Acesta o scrie, Basarabia la centenarul aderării la Rusia. Dar iată ce scrie aici: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”.
În fine, au existat şi oameni de marcă ruşi care, paradoxal, au susţinut necesitatea returnării Basarabiei către Moldova şi chiar şi-au făcut publice părerile, atât cât se putea în condiţiile regimului ţarist de atunci. Slavofilul rus N. I. Danielevski în lucrarea Rusia şi Europa, Sainkt Petersburg, 1871: „Românii ar putea să spere să le revină jumătate din Transilvania, Bucovina şi o parte din Basarabia asta însă numai cu consimţământul binevoitor al Rusiei. Numai influenţa cumpănitoare a acesteia ar putea să le permită să reziste cu succes tendinţelor de acaparare ale maghiarismului”. De ce numai o parte a Basarabiei? Poate deoarece la acea vreme sudul Basarabiei era deja parte a României, dar care va fi luată de către Rusia la 1878. Iată ce scrie despre asta publicistul rus L. T. Tihomirov: „Rusia odată eliberată (de regimul ţarist) se va grăbi, asta este aproape sigur, să întoarcă României acest teritoriu cum şi o parte din restul Basarabiei”. E vorba de sudul Basarabiei acaparat din nou de Rusia la 1878, dar şi de o parte din Basarabia. De ce numai o parte sau care parte, nu ni se spune, dar după răsturnarea ţarismului Rusia nu a procedat aşa, ba dimpotrivă. A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910: dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei. În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”. S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.
L-am lăsat la urmă pe celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, care scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc. De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”. Trecând peste ideea de eliberare a creştinilor, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi peste o sută de ani. Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”. Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?
„Oricât de mic ar fi (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră. Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete.
În istoria militară românii nu s-au dezonorat niciodată. Ei i-au bătut vitejeşte pe turci şi în 1877-78, la Plevna, au mers mână în mână cu ruşii; 14000 de moldoveni dintre Prut şi Nistru au căzut pe câmpul de luptă în Manciuria. (atunci, la 18 mai la catedrala din Bucureşti a fost oficiat un serviciu religios pentru cei 14000 soldaţi basarabeni morţi pe câmpurile Manciuriei.)
În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoarelor. Prin urmare, în acest act nu e nimic criminal şi noi socotim că e mai bine să îi avem prieteni decât duşmani, însă arhiepiscopul Chişinăului (e vorba de Serafim), om fără îndoială inteligent, reuşind să-şi apropie unele persoane suspuse şi nerăbdător să ajungă patriarh nu simte dragostea moldovenilor pentru Rusia şi nici nu vrea de la ei această dragoste. În ochii săi moldovenii sunt separatişti şi iată de ce cele mai bune forţe culturale sunt alungate din Basarabia şi limba moldovenească a fost scoasă din biserică. Se seamănă astfel sămânţa răului care îl va ridica pe semănător, recolta însă va fi amară.
Populaţia rusă colonizată în Basarabia, funcţionarii rusificatori nu s-au ocupat nici de situaţia materială, nici de cea morală a maselor. Poporul acesta moldovenesc nu vine în biserici ca să-i salute pe arhiepiscopii despoţi – duşmani ai naţiunii sale – când aceştia sosesc să inspecteze bisericile şi arhiepiscopi de aceştia Basarabia are trei.
De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim, chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului Apropiat. Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria şi să intre în federaţia balcanică asupra căreia vulturul austriac îşi va desfăşura aripile sale?
Rusia are de dezlegat problema următoare: a susţine în interesul său propriu unirea tuturor românilor, grecilor, sârbilor, bulgarilor, şi a tuturor slavilor din Austrio-Ungaria sau de a lăsa Austria să acapareze toate ţările balcanice, după cum a lăsat ca Bosnia şi Herţegovina – ocupate temporar - să fie în 1907 anexate definitiv la Austria.” Din nou, cuvinte profetice, dar neluate în seamă de conducătorii ruşi, fie că e vorba de ţarişti, comunişti, sau postcomunişti.
Am realizat această succintă trecere în revistă a unor declaraţii ale unor importanţi lideri de opinie ruşi ai momentului, unii dintre ei cu importante funcţii în stat, dar acestea sunt doar o mică parte. Pentru a nu fi învinovăţit de subiectivism, nu l-am pomenit deloc pe Leon Casso, fost ministru al învăţământului în guvernul rus între 1910 şi 1914, autorul reformei învăţământului, deoarece era basarabean cu părinţi români. Am folosit citatele lui Lev Berg care, deşi născut la Tighina în 1876, este considerat şi este fără îndoială rus. Ce grad mai mare de recunoaştere a naţionalităţii sale poate fi decât moneda de argint bătută de „Banca Republicană Transnistreană” în 2001, cu prilejul a 125 de ani de la naştere, în seria oamenilor de vază ai Transnistriei?
Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român. Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.
Bibliografie:
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992
Autor: Cristian Negrea

OLEG GRECHENEVSKY - "VALSAND IN TRANSA KGB-ULUI - KGB-VALS"

2012-01-01T06:29:00.000-11:00

PREZENTARE CARTE - OLEG GRECHENEVSKY "VALSAND IN TRANSA KGB-ULUI" - "KGB-VALS"

2011-12-27T02:22:00.000-11:00

AJUNUL CRACIUNULUI

2011-12-24T04:21:00.000-11:00

sursa: http://www.youtube.com/watch?v=AVfOfipQKFg&feature=related

INTERVIU CU JOHN ONOJE

2011-12-21T22:45:00.000-11:00

   

sursa: union.md

Declaraţie-şoc a unui hocheist din naţională: "Nu România, ci Ţinutul Secuiesc a învins Ungaria!"

2011-12-21T06:22:00.000-11:00

Tihamer Becze, cel mai bun hocheist al "tricolorilor" în victoria cu 4-1 obţinută în faţa Ungariei, a declarat că meciul a fost câştigat nu de România, ci de Ţinutul Secuiesc!

Becze (24 de ani) a declarat pentru presa maghiară că "românii nu au, practic, nici o legătură cu naţionala de hochei, dar nici cu sportul acesta, în general".
"Vinerea trecută, Ţinutul Secuiesc a învins Ungaria cu 4-1. Aceasta este formularea corectă, fiindcă românii nu au, practic, nici o legătură cu naţionala de hochei, dar nici cu sportul acesta, în general. În lotul de 26 avem un ucrainean şi un jucător cu nume românesc, portarul, care este născut la Gheorgheni şi vorbeşte bine ungureşte, mama lui fiind unguroaică", spune Becze, conform Gazetei Sporturilor.
Becze a mai spus că este un lucru firesc ca maghiarii din naţionala României să cânte Imnul Ungariei şi pe cel al Ţinutului Secuiesc.
"Ne-am pregătit pentru meciul cu Ungaria ca pentru orice alt meci. Suntem sportivi profesionişti şi
vrem să câştigăm fiecare meci. Pentru mine, din punct de vedere sportiv, nu a contat că jucăm cu Ungaria, Polonia sau Ucraina. În contrast cu obiceiurile internaţionale din hochei, în care se intonează imnul doar la finalul partidei, şi doar cel al echipei câştigătoare, organizatorii au decis să fie intonate ambele imnuri înainte de startul partidei şi după finalul partidei. Spectatorii au ascultat în linişte Imnul României, nu au huiduit, nu au scandat trivialităţi, s-au purtat decent şi chiar au aplaudat. Apoi, s-a intonat Imnul Ungariei, pe care l-am cântat şi noi împreună cu spectatorii. Apoi, aşa cum sunt obiceiurile în zona Miercurea Ciuc-Gheorgheni, la finalul partidei, am cântat Imnul Secuiesc împreună cu spectatorii din sală. Nu ştiu de ce se face atâta caz, s-a întâmplat un lucru firesc, care se întâmplă de ani buni la noi", a declarat Becze.
Întrebat dacă i se pare normal ce s-a întâmplat la Miercurea-Ciuc, Becze a răspuns: "Casa noastră este Ţinutul Secuiesc. Imnul nostru începe aşa: Ki tudja, merre, merre visz a végzet (Cine ştie, încotro, încotro, ne duce destinul) şi continuă aşa: Maroknyi székely, porlik, mint a szikla (O mână de secui, se sfărîmă precum stânca). Eu am dublă cetăţenie româno-maghiară. Dacă noi am refuza, în bloc, convocările la echipa naţională, România nu ar fi în stare să alinieze o echipă care să nu ajungă ciuca bătăilor în Europa. Normal că de la Bucureşti cazul pare foarte grav, însă nu e vina noastră, noi avem conştiinţa curată".
Despre cazul lui Cosmin Marinescu, hocheistul agresat de colegii maghiari în vestiarul patinoarului "Vakar Lajos" din Miercurea-Ciuc, Becze a precizat: "Din informaţiile mele, tatăl hocheistului i-a jignit constant pe părinţii jucătorilor maghiari. Băiatul le-a cerut colegilor, în vestiar, să vorbească în româneşte, mai ales că era 1 decembrie, Ziua Naţională a României. Atunci au apărut prosoapele ude. Eu nu am păţit niciodată ceva de genul acesta. Anul trecut am fost la Bucureşti să ne facem analizele medicale. Asistentele şi medicul mi-au reproşat că nu înţeleg ce vorbesc. Eu nu înţeleg mai nimic din limba asta. Nu e de mirare, fiindcă mi-am petrecut copilăria la Budapesta. Oamenii din Ţinutul Secuiesc au aceeaşi atitudine faţă de limba română, precum au avut-o faţă de limba rusă înainte de 1989".
"Pentru dezvoltarea mea profesională este obligatoriu să particip la competiţiile internaţionale. Am auzit că se va discuta în Parlamentul României o iniţiativă prin care să ni se interzică dreptul la vot dacă avem dublă cetăţenie. Un lucru e sigur, dacă, după evenimentele de vineri, vom fi sancţionaţi în vreun fel sau vor încerca să impună jucători români de slabă valoare în naţională, noi nu vom rămâne impasibili. Eu ştiu că românii nu ne înţeleg şi au impresia că vrem să îi provocăm. Ca să înţeleagă cineva situaţia cu adevărat, ar trebui să trăiască în Ardeal. Noi aşa gândim şi mă bucur că am avut ocazia să spun ce aveam pe suflet. Sunt mîndru că sunt secui. Sunt mândru că sunt maghiar. Sunt şi mai mândru că sunt un sportiv şi un jucător de echipă, care vrea să câştige toate meciurile, indiferent ce scrie pe tricoul său", a încheiat Becze.
Vezi mai jos momentul în care pe patinoarul "Vakar Lajos" este intonatat imnul Ţinutului Secuiesc.
Sursa: realitatea

OCTAVIAN SERGENTU: OLEG GRECHENEVSKY, ACEL DON QUIJOTE CONTEMPORAN, NE INVITĂ ÎNTR-UN VALS RUSESC

2011-12-19T22:50:00.000-11:00

Evident Oleg Grechenevsky nu este Alonso Quixano (Don Quijote) din La Mancha care, influențat de lecturile sale ajunge să se creadă un cavaler în căutare de aventuri. Oleg Grechenevsky este un autor rus care dezvăluie starea societății ruse, văzută prin prisma ”matrioșcăi” temutei instituții- KGB, care, dă naștere, după ”perestroikă” la mai multe instituții specializate să exercite munca acestuia.

Indubitabil, Oleg Grechenevsky nu este la prima carte pe care o lansează în România grație istoricului și cercetătorului Elena Cojocaru. După prima carte apărută în România ”Originile regimului nostru democratic”, în care descrie angoasele partidelor politice în jocul și sub vizorul Securității ruse, iar democratizarea fiind văzută ca pe un megaproiect KGB, o altă carte- „VALSÂND ÎN TRANSA KGB-ului”„KGB-VALS”, se naște, de această dată la Casa de Editurp DOKIA din Cluj-Napoca. Cartea este plină de dezvăluiri șocante, de biografii care îi cuprind pe cei mai influenți oameni politici din spațiul postsovietic.

Cartea trebuie citită cu mult sânge rece, fără patimă, pentru că te invită la un ”vals”marca KGB, după cum recomandă și titlul cărții, iar cititorul se poate aprofund într-o transă rusească, mult mai neindicată decât chiar ”iarna rusească”. Autorul s-a luat în viața sa la trântă cu sistemul de represiune și aidoma eroului din filmul ”Teoria conspirației” se află într-un proces de decodificare a fișierelor cu care se hrănește acest rău incurabil. Dar, ca orișice ”teorie a conspirației”, care învață cititorul sau cinefilul să nască și să pună întrebări, dar și să tragă concluzii, autorul ne învață să vedem jocurile și relațiilor grupurilor economico-financiar-politice din Estul Europei ca pe niște vehicule angrenate la o singură structură, una temută și cu un impact dureros și asupra poporului nostru.

Oleg Grechenevsky nu se încadrează în linia defectorilor din sistem, el se recomandă ca un cetățean anti-sistem. Nu este un Suvorov, un Gordievsky sau un Klughin care decriptează sistemul de securitate sovietic din interior și nici Leonid Mlecin sau Leonid Naumov care tratează istoria temutului instrument de control și de manipulare a maselor.

Oleg Grechenevsky analizează în propriul mod și elaborează un propriu sistem de deconspirare al securității ruse, indicând originile în CEKA, nesfiindu-se să tragă clopotele că istoria instituției este una bogată, adânc marcată în conștiința cetățeanului din fostul spațiu postsovietic și din fostul lagăr socialist, iar ”Moscova nu crede în lacrimi”.

Unul dintre reproşurile cele mai dure care pot fi aduse fostului regim este acela că i-a dezobişnuit pe oameni să gândească cu mintea proprie, iar autorul ne invită să analizăm trasee și relaționări, pe care, el, le creditează ca fiind stabilite definitiv. Evident că jocurile dintre serviciile occidentale și cele rusești au existat, că lumea informațională există în conceptul ”satului global”, că interesele și strategiile unora sau altora de-a fi prezente și de-a inflența cursul jocurilor și a afacerilor reprezintă logica acestor instituții. Într-un fel, suntem într-o lume în transformare, în care cultura participativă primează în dauna celei parohiale. Neîncetat, Moscova a dat mesaje subliminale şi ordine, prin agenţii săi instalaţi în poziţii de vârf ale statelor subordonate, că unele au fost descurajate de instituțiile altor state sau au procesat până la final împreună un joc comun, istoria este vie.

Cartea lui Oleg Grechenevsy este o carte de eseistică istorică, care posedă elemente antropo-sociologice sau economo-politice. Fără îndoială că există scăpări sau afinități față de-o echipă importantă sau alta din țările din fostul spațiu sovietic. Cartea nu se prezintă ca o publicitate mascată a temutului CEKA( trebuie să spunem aici că printre primele persoane care au intrat şi în vizorul CEKA-ului prin acţiunile diversioniste concepute şi realizate contra armatelor bolşevice a fost și primul șef al serviciilor speciale românești Mihail Moruzov) și nici nu ne hrănește cu iluziile care ar avea ca scop întreţinerea în subliminal a vechiului sistem represiv, cel al lui Felix Dzerjinski sau al influeneței sporite pe care îl mai joacă factorul rus. Ea detestă starea jalnică a Rusiei care a ajuns la cheremul unor clanuri mafiote. Autorul este în aşteptarea momentului favorabil pentru a înlătura acele clanuri mafiote care guvernează azi Rusia. Cu regret, autorul, din câte am observat nu prezintă decât câteva state postsovietice și grupurile economico-politice, desemnate ca fiind niște clanuri mafiote, ce ar avea ramificații la Moscova și ar fi depozitarele unor relații cu grupurile mafiote supreme, aservite- KGB-ului, astăzi FSB,SVR, GRU.

În alt context, trebuie să precizez că Washington nu au fost niciodată de acord cu ocupaţia militară sovietică a statelor est-europene și de obicei nu și-a lăsat aliații la greu. Că uneori interesele converg sau interrelaționează, e și normal, aceasta este și menirea unor servicii: de-a fi mereu în față sau cel puțin în apropierea jocului.

Cartea trebuie citită pentru că exersează jocul minții în care ai șansa să alegi victima, care este ca și călăul sub aceeași mască. Ea se recomandă celora cu nervii tari.

LANSARE DE CARTE LA CLUJ

2011-12-19T00:18:00.002-11:00

ULTIMUL INTERVIU CU LEONIDA LARI - DUMNEZEU S-O ODIHNEASCA!

2011-12-14T22:25:00.000-11:00

Astazi la Radio Romania Actualitati: “Parintele Arsenie Boca – Taina Iubirii”

2011-12-13T07:57:00.000-11:00

Astazi, 13 decembrie 2011, de la ora 21.05, la Radio România Actualitati, Teatrul National Radiofonic, va invita sa ascultati în premiera “Parintele Arsenie Boca – Taina Iubirii” spectacol radiofonic de teatru-document, realizat în cadrul proiectului “Biografii, memorii” purtând semnatura reputatului regizor Nicolae Margineanu. Scenariul radiofonic „Parintele Arsenie Boca – Taina Iubirii” porneste de la însemnarile colegului sau de scoala, preotul Petru Boldor, nascut în satul Cib din Muntii Apuseni. Auditie placuta.

"VINEREA PATIMILOR" ROMANIEI MARI:

2011-12-13T01:07:00.000-11:00

"E Vinerea Patimilor României Mari! Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii intregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus şi s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, ca in câteva ceasuri să se prăbuşească o provincie, să se răpească milioane de oameni şi să se sfârşească o religie creştină de două mii de ani?"

Pr. Paul Mihail, Chişinău, 28 iunie 1940

Ca urmare a Pactului de neagresiune Hitler-Stalin şi a Protocolului secret, la 26 iunie 1940 URSS adresa României un ultimatum prin care cerea "inapoierea cu orice preţ" a Basarabiei şi cedarea părţii de nord a Bucovinei.
Pe lângă Basarabia şi Nordul Bucovinei, la 29 iunie, tancurile ruseşti acupă abuziv şi Ţinutul Herţa. In total, 3.776.309 locuitori şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor ruseşti.
"Orchestra simfonică a Basarabiei fusese surprinsă de cedare într-un turneu de concerte prin ţară. S-a întors în 3 iulie 1940 în gara Chişinău, toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi";
Imediat dupa ocupaţie a inceput exterminarea românilor: arestaţi, împuşcaţi, torturaţi, deportaţi în Siberia, supuşi foametei provocată de regimul bolşevic. Intre 1940 şi 1950, conform recensămintelor oficiale efectuate de autorităţile ruseşti, o treime din populaţia românească a dispărut; de la 3.200.000 in 1940, au mai rămas doar 2.229.000 in 1950.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei au fost încorporate, de către Stalin, RSS Ucrainene; RSSA Moldovenească - ce făcea deja parte din componenţa URSS - a fost împărţită in două: o parte a fost incorporată Ucrainei, cealaltă a fost alipită restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldovenească, la data de 2 august 1940. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuti, prin alipirea părţii de nord a Bucovinei cu Ţinutul Herţa şi cu cea mai mare parte a judeţului Hotin din Basarabia.
Ocupaţia bolşevică - în Săptămâna Roşie de Paul Goma:
Prima perioadă de teroare sub conducerea «patrulelor de autoapărare»: evacuarea: 28 iunie - 3 iulie 1940:

A doua perioadă : de la 3 iulie la sfârşitul lunii august 1940:
- Preluarea administraţiei de către funcţionari aduşi din Rusia;
- înlocuirea «patrulelor de revoluţionari locali » cu «truditori NKVD profesionişti»;
- arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a oamenilor politici, mai ales a celor din Sfatul Ţării care militaseră pentru unirea Basarabiei cu România din 1917, foşti ofiţeri în Armata Albă, funcţionari civili şi militari - aceştia au fost transferaţI pentru mai multă siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextînd că nu mai era loc la Chişinău".
"S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile.
"Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau atât de terorizaţi, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»".
- au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;
- au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, fasciste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost "epurate".
Rezultat - în învăţământ:
- şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti";
- facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi - de filologiepedagogie însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina".

"La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic".
Fabricarea "linghii maldavineşti" (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din "adaptarea" rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze - dar nu şi germane!

"Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic.

Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă ("S.V.P"). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea - nu de puţine ori cu scârnăvie - scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti - şi, cu pumnul ridicat, cântau Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului - credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.
Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului - în latrină.
Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre...

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941; siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus "pedeapsa focului": au incendiat penitenciarul, cu arestaţii în celule.
In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de identificat.
"închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane".
"Deportarea : fără judecată - «pe bază de listă»;
"a) capi de familie
"b) familii întregi
"Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»"
Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.
In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.
Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.

"în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii - fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului..." "«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
"- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
"- în octombrie-noiembrie: 19.200
"- în decembrie: 27.000
"Aceştia erau «trimişi liberi»".
"Asasinatul individual, colectiv:
"- arestaţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
"- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din... Siberia.
"- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
- mâini, picioare legate;
"- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;
"- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 - 19 cadavre;

"La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au trecut cu tancurile peste ei»;

"După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa."
După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni - între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 - au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoaae

Deportari : 13 spre 14 iunie 1941 "în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor. Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia". "«într-un sfert de oră să fiţi gata!»
"De acasă erau urcaţi în camioane militare. La gară, în tren, câte 60-70 persoane în fiecare vagon (de marfă). "Pe vagoane scria: «Emigranţi voluntari»".
Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane).
"Direct-responsabili de teroarea din Basarabia - între 28 iunie 1940-22 iunie 1941:
"Serov - înalt comisar NKVD al... RSS Ucrainene;
"Dmitrenko, înalt comisar NKVD al RSSM"
"Goglidze - reprezentantul NKVD al lui Stalin
"Nasedkin, şeful Gulagului pe întreaga Uniune Sovietică [în luna mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportări massive din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Bucovina de Nord];
"Borodin - prim-secretar al PCM..."
Bilanţul unui an de "putere sovietică":
- arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentînd 12,23% din populaţie - după revenirea sovieticilor, în 1944, numărul victimelor avea să urce la valori terifiante, atingînd în 1953 peste o treime (33%) din totalul populaţiei Basarabiei.

7 / 8 februarie 1941: Masacrul de la Lunca Peste 300 de bucovineni au fost ucişi in timp ce incercau sa treacă frontiera in România.

1 aprile 1941: Masacrul de la Fântâna Albă :
Un grup de peste 16 mii de bucovineni, bătrani, bărbaţi, dar şi femei sau copii din Pătrăuţii de sus şi Pătrăuţii de jos, Cupca, Suceveni, Priscăreni, Carapciuc sau Iordaneşti, au pornit - cu icoane, prapuri si cruce din cetină - prin padurea Camencii spre Fântâna Albă. Aproape de noua frontieră, la Varniţa, satul Fântâna Albă, grănicerii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure; au tras din plin, încontinuu, secerând mii de vieţi; supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia, unul câte unul. Puţini au scăpat atunci.
In final, i-au aruncat pe toţi, bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi - în gropi comune.
.....Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul in acele gropi....

In retragerea din Basarabia, armata rusă va aplica tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 şcoli, 32 localuri ale unor instituţii publice, 79 ale autorităţilor au fost dinamitate.

Caz unic in istorie: dinamitarea cimitirelor militare romanesti de catre sovietici - o barbarie care se cere CUNOSCUTĂ, AMENDATĂ, FACUTĂ PUBLICĂ IN CERCURI CÂT MAI LARGI

1946 - 1947: Foametea provocată de Stalin :

Peste 300.000 de români morţi

"Trăim foarte greu, oamenii mor - mănâncă buruiene prin pădure, iar seara, întorcându-se acasă, mor pe drum. A murit aproape o jumătate de sat, iar statului nici că-i pasă..." (raionul Kotovsk).
"La noi foarte mulţi au murit de foame şi continuă şi acum să moară. Oamenii mănâncă cai morţi, ţistari şi alte scârboşenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni... (raionul Dubăsari).
"Oamenii merg legânându-se, ca beţi, de foame. În multe sate au rămas casele pustii, pentru că stăpânii lor au murit de foame..." (raionul Sângerei).
"Poporul îndură o foamete chinuitoare, statul nu-şi bate capul de asta, oamenii mor în floarea vârstei, dacă au scăpat de moarte pe front, mor acum de foame... zilnic mor câte 5-7 oameni, uneori şi mai mulţi, cadavrele stau împrăştiate pe drum..." (raionul Tiraspol).
"În satul nostru n-au mai rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalţi au murit şi mor de foame, nici chiar pe front nu şi-au pierdut viaţa atâţia oameni..." (raionul Bălţi).
"Trăim timpuri grele, încât oamenii mănâncă oameni. Sânt înmormântaţi câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază - n-avem fărâmă de pâine şi oamenii mor ca muştele..." (raionul Orhei).
"Bântuie o foamete de care nu s-a mai văzut. Oamenii mor ca muştele, pe zi ce trece mor tot mai mulţi..." (raionul Bujor).
"De mare ce-i foametea, oamenii mănâncă pisici, câini, şoareci, cai şi unii pe alţii. Zilnic mor de foame 10-15 oameni, nici nu mai este unde să-i înmormântezi. Nu-mi mai ajung puteri să trăiesc aşa şi mai departe..." (raionul Vulcăneşti).

"ORDINUL DE ZI catre armata al domnului General Ion Antonescu, Conducatorul Statului Roman

OSTASI, V-am fagaduit din prima zi a noii Domnii si a luptei mele nationale sa va duc la biruinta; sa sterg pata de dezonoare din cartea Neamului si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.
OSTASI,
Va ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre.
OSTASI,
Plecati azi pe drumul biruintelor lui Stefan cel Mare ca sa cuprindeti cu jertfa voastra ceea ce au supus stramosii nostri cu lupta lor.
Inainte. Fiti mandri ca veacurile ne-au lasat aci straja dreptatii si zid de cetate crestina. Fiti vrednici de trecutul romanesc.
OSTASI, Inainte. Sa luptati pentru gloria Neamului. Sa muriti pentru vatra parintilor si a copiilor vostri. Sa cinstiti prin vitejia voastra amintirea lui Mihai Voda si a lui Stefan cel Mare, a martirilor si eroilor cazuti in pamantul vesniciei noastre cu gandul tinta la Dumnezeu.
Sa luptati pentru desrobirea fratilor nostri, a Basarabiei si Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vietii si a caminurilor batjocorite de pagani cotropitori.
Sa luptati pentru a ne razbuna umilirea si nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele si Generalul Vostru.
OSTASI,
Izbanda va fi a noastra. La lupta.
Cu Dumnezeu inainte!
Comandant de capetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941″

Proclamatia catre romanii basarabeni a maresalului ION ANTONESCU

Basarabeni,
Cu vrerea Domnului, prin sângele Eroilor noştri am izgonit de pe pământul strămoşesc pe duşmanii Neamului, redându-vă libertatea şi credinţa, onoarea şi drepturile.
Am prăvalit stăpânirea întunericului care a pustiit bisericile, casele, avutul nostru.
Am spulberat cu vitejia ostaşilor, cotropirea sălbatică a celor ce v-au ţinut în robie şi au răspândit, pe pământul nostru, moartea şi focul.
Ne întoarcem răzbunători în glia moldovenească a lui Ştefan cel Mare reaşezând de a pururi temeliile Neamului românesc.
Basarabeni,
Anul zbuciumat de umilire şi nedreptate, de cotropire şi vrajbă a luat sfârşit.
Aţi simţit prin propria voastră suferinţă, prin sărăcia şi umilirea în care aţi trăit ce înseamnă comunismul.
Aţi putut judeca singuri că viaţa fără libertate şi proprietate, fără dreptate şi familie, fără biserică şi lumină este mai cumplită decât moartea.
Eroii şi bravii ostaşi ai armatei noastre v-au eliberat!
Cinstiţi-le jertfa şi lupta prin fapta voastră!
Din încercarea şi jertfa noastră, să luăm învăţătură.

Un neam trăieşte şi se înalţă prin fapta de credinţă şi luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui.

Din cenuşa robiei şi din rănile încercării, să ridicăm azi noi temeiuri de viaţă.
Trecutul s-a stins , să întemeiem viitorul.
Trebuie să ştergem toate urmele prădătorilor şi să distrugem toate uneltele lor.
Voi conduce eu însumi organizarea Basarabiei şi Bucovinei şi voi reface toate aşezările.
În popasul acestui an de prăbuşire, Ţara noastră, vechea voastră Patrie, s-a schimbat.
O domnie nouă şi curată, o nouă ordine întemeiată pe cinste şi muncă, pe dreptate şi adevăr, stă chezăşie a viitorului.
Vom duce lupta şi înnoirea mai departe, prăvălind în ţăndări tot ce a împiedicat Neamul nostru să se înalţe.
Românii vor fi cu adevărat stăpâni în Ţara lor, iar ţăranii vor simţi cu adevărat bucuria muncii şi rodul pământului lor.
Voi veghea până la moarte ca drepturile voastre să fie sfinţite, ca viaţa nouă ce întemeiem să şteargă toate amintirile păcatelor noastre din trecut.
Prindeţi-vă, dar, cu încredere în roiul de muncă pe care îl începem astăzi.

Basarabeni,

Prin disciplină, prin ordine, prin muncă, păşiţi în marşul învierii naţionale.
Sub scutul armatei dezrobitoare, porniţi la faptă nouă.
Am plătit scump blestemul greşelilor trecutului.
Să răzbunăm, prin vrednicia noastră de azi, uitarea de ieri.
Meritaţi-vă morţii, meritaţi-vă Patria!
Trăiască România!

7 iulie 1941
Ion Antonescu

„Doliu s-a aşternut peste întreaga simţire românească. Moldova de peste Prut este din nou smulsă de la pământul strămoşesc. Jumătatea de Apus a Moldovei de sus este, la rându-i, ruptă din trupul bătrânei moşii a lui Ştefan cel Mare. Nemiloasă ursită de pe urma căreia acest pământ sfânt, care a pătimit nesfârşit în scurgerea vremii, este supus astăzi celei mai grele dintre toate durerile ce i-au căzut cândva în sarcină.
Lespedea de mormânt dată la o parte acum aproape un sfert de veac cade din nou cu sgomot care răsună jalnic până în adâncul inimii româneşti. Sub a ei greutate iarăşi se îngroapă de vii toate năzuinţele de veacuri -- o clipă împlinite -- ale unui popor vechiu pe aceste locuri de 2.000 de ani. Acest popor n-a uitat niciodată nimic şi a ştiut să fie răbdător; dacă în acest răstimp n-a pierit, în pofida atâtor pofte nelegiuite şi apăsări nedrepte, înseamnă că nimic nu-i poate sdrobi viaţa [...]
Înlocuitoare a bazileilor bizantini şi ocrotitoare a legii de Răsărit în numele lor, România nepieritoare a ştiut să stăvilească neorânduielile primejdioase în acest ungher oropsit al Europei, fapt de care nu s-a ţinut seamă. Când ai rădăcini adânc înfipte în glia strămoşească, aşa cum le are România, deşi lipsită de prieteni, nimic nu te poate desrădăcina. Vremelnic este gonită de aici sau de dincolo, datorit fie puterii brutale, fie înţelegerilor politice cari nu vor să ştie ce este drept şi sfânt, dar ca rândunica, ea nu-şi uită cuibul pe care şi-l reface cu încăpăţânare acolo unde el a fost stricat.
      Tânguielile acum sunt de prisos. Viitorul trebuie privit bărbăteşte. Greşelile săvârşite să fie uitate, dar să nu se mai repete. Dacă clipele de faţă cer o atât de dureroasă jertfă, să cătăm să nu pierdem nimic din vlaga pe care un popor conştient pe drepturile lui istorice, etnice şi vitale trebuie să şi-o păstreze pentru timpurile prielnice. Dreptatea, oricât de călcată în picoare, se ridică la vremea ei. Generaţia tânără, care n-a cunoscut vărsarea de sânge de pe urma căreia am adus din nou la sânul patriei mume tot pământul românesc, să nu desnădăjduiască. Ei îi este dat să păstreze vie flacăra sfântă a ceea ce veacuri de-a rândul a fost visul străbunilor. I-am dat făclia nestinsă, din durere să nu-i cadă din mână. Dimpotrivă, să se încleşteze mai tare.
În sfintele noastre mănăstiri, adevărate podoabe de artă şi civilizaţie, sub lespezi de piatră adânc săpate, zac în somnul lor de veci voievozi apărători ai locurilor pierdute, cari şi ei au cunoscut clipe grozave. Din mormântul acestora ne vine glasul de la care să luăm îmbărbătare. Se pare că se aude în văzduh clinchetul spadelor, sunetul prelung al buciumului, vâjâitul săgeţilor şi urletul de iureş al plăieşilor şi călăreţilor moldoveni. Ascultători ai acestui glas, să stăm neadormiţi, de veghe, cu credinţă că aşteptarea nu va fi zadarnică.

Să fim cu doliul în suflet, cu amintirea neştearsă şi încredere în viitor. Orice s-ar întâmpla, sunt file cari nu pot fi rupte din istoria unui neam. Sufletul moldoveanului a dăinuit timp de peste un veac sub ocupaţie străină. Aşa l-am găsit, rămas neatins, cutreierând întregul pământ moldovenesc, al cărui hotar este răbojit cu pietre cari se numesc Suceava, Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Chilia. Când ele au fost puse, mulţi erau mărunţi, alţii nu se născuseră încă. Zimbrul lui Bogdan rămâne de strajă în stema României nepieritoare.
Vouă, morţi pentru întregire, vă cerem iertare. Ne închinăm cu smerenie în faţa oaselor voastre. Dormiţi în pace, zorii zilei prevăzuţi de Mateevici se vor întoarce.

(Text publicat în ziarul Universul, 4 iulie 1940;
Emanoil Hagi Moscu, istoric şi genealogist,
a semnat articolul în calitate de
„fost deputat de Lăpuşna")

...."Noaptea Sfintei Cruci a neamului românesc
"O viaţă întreagă am fost obsedat de sentimentul singurătăţii, dar acum sunt cu adevărat copleşit de acest sentiment. Am rămas singurul supravieţuitor al Odiosului Masacru de la Ip, a cărui inimă încă mai bate.
Pe retina minţii mele nu s-a şters niciodată culoarea sângelui ţâşnit în urma glonţului tras asupra unor oameni nevinovaţi. În urechi simt golul amar lăsat de bubuitul armelor în miez de noapte.. Încă mai trăiesc pentru că sunt în măsură să rostesc cuvântul Ip.
Vă iert pe toţi, pentru toate!"
Gavril Butcovan, singurul supravieţuitor al Masacrului de la Ip, 13-14 Septembrie 1940

Noaptea Inălţarii Sfintei Cruci.
"Documentele importante pentru elucidarea dramaticelor evenimente care s-au petrecut in comuna Ip de Ziua Crucii, in sângeroasa noapte de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost descoperite in ultimele decenii in Arhiva Ministerului Apărării Naţionale a Republicii Ungare. Conform acestora se urmărea instaurarea terorii şi legalizarea ei împotriva populatiei româneşti din teritoriile ocupate prin Diktatul de Viena. Conform Decretului 6440/1940, trupele de ocupatie au organizat un scenariu care să justifice masacrul comis in satul Ip şi în localităţile din jur. Stârneşte profundă consternare un asemenea ordin militar dat in timp de pace pe un teritoriu cedat şi ocupat pe baza unui "arbitraj", impotriva unei populatii civile neînarmate. Este evidentă tenta de a instaura teroarea si spaima, de a inhiba şi nimici orice împotrivire in teritoriile ocupate."
Românii din Transilvania - ucişi pentru vina de a fi "valahi"
(din mărturiile lui Gavril Butcovan, O pagină de istorie scrisă cu sânge. Mărturiile unui supravieţuitor al masacrului de la Ip, Ed. Silvana, Zalău, 2006):
" În vara anului 1940, când Basarabia şi Bucovina au fost ocupate de către Stalin, maghiarii locali au simţit o imensă bucurie, în timp ce noi, românii, ne-am dat seama că ne paşte un mare pericol. Într-o seară, tata s-a adresat mamei cu cuvintele: "Pentru români, a început dezastrul, mă tem că şi pe noi ne vor ocupa ungurii". Vremurile bune şi-au întors spatele pentru români"
   Dupa cedarea Nordului Transilvaniei, prin odiosul Diktat de la Viena, din 30 August 1940, şi după retragerea Armatei Române, la 6 septembrie 1940, şovinismul maghiar - aprins de prevederile Tratatului de la Trianon şi întreţinut de ascensiunea lui Hitler si a lui Horthy - a izbucnit cu violenţă in satele ardelene. Nu numai cei cunoscuţi de multă vreme prin manifestările lor profund anti-româneşti, dar şi maghiari buni şi paşnici până atunci, mânaţi de ură, răzbunare, şovinism şi xenofobie s-au transformat in criminali şi torţionari odioşi ai vecinilor lor români.

   Măcelul românilor din Ip a fost pus la cale de comandamentul militar maghiar, de comandamentul civil maghiar, de membrii Gărzii Zdrenţăroşilor (Rongyos Garda), de preotul reformat maghiar Kovacs Bela, de moşierul Farago Pişta, de învăţătorul Ujhelyi Adalbert şi de poştaşul satului - cel care, la 13 septembrie, a făcut un recensământ al tuturor românilor din sat. Conform scenariului, la miezul nopţii de 13 spre 14 Septembrie 1940, soldaţii şi civilii unguri au inceput să tragă cu pistoalele în aer strigând "valahii trag în maghiari", după care, 10 români consideraţi "vinovaţi" au fost aduşi la Comandamentul militar al companiei de honvezi unde, după schingiuri şi torturi bestiale, au fost împuşcaţi cu gloanţe dum-dum. A fost doar începutul: conducătorii maghiari ai comunei au hotărât ca toţi românii, fără exceptie, să fie executaţi prin împuşcare, in propriile locuinţe! Întreaga comună a fost încercuită de honvezi, apoi echipe mixte "compuse din 5-6 militari cu arme şi câte 2-3 civili purtând ochelari de motociclişti, pentru a nu fi recunoscuţi de către consătenii lor din Ip şi oamenii din satele vecine" s-au constituit în timp record; la orele 3 dimineaţa, in zorii praznicului Inălţarii Sfintei Cruci, a inceput masacrarea românilor; până dimineaţa, în râuri de sânge, 157 de români - născuţi sau incă nenăscuţi - au fost omorâţi cu o bestialitate ce depăşeşte limitele înţelegerii umane.

"Tată, ăştia îi împuşcă pe români !!!!!!!!!!!!!!!!!!!"

"In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răbufneau dinspre casele vecinilor noştri. Era intuneric, şi m-a cuprins o frică ce nu v-o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. In familie eram de toţi 10 suflete. Părinţii şi 8 copii. Locuinţa era compusă din două camere. Eu, părinţii şi alţi 5 fraţi dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalţi doi frăţiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, şi i-am spus că sunt impuşcaţi românii. Tata nu putea vorbi de emoţie, pentru că bănuia ce ne aşteaptă. Mama o alăpta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parcă focurile de arma se înteţeau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata să se uite pe geam să vada ce se intamplă pe uliţă iar acesta i-a spus ca vede oameni care se plimbă agitaţi. Pentru o clipă mi-am aruncat şi eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyşti şi consăteni maghiari, deveniţi părtaşi la masacru. Mama, dupa ce a aşezat-o pe fetiţă în leagan, i-a spus tatii să meargă să deschidă uşa, ca să nu bata soldaţii în poartă aşa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut sa deschidă uşa, deja soldaţii erau în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyşti s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am ştiut ca l-au împuşcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldaţi, îndreptând puştile spre noi. S-au răstit şi la noi, bineînţeles în ungureşte, să ieşim afară. Mama i-a intrebat, arătând spre leagan, că ce va întampla cu fetiţa, la care soldaţii i-au raspuns că o s-o crească ei. Când am ieşit l-am văzut pe tata, care zăcea cu faţa în jos lângă peretele casei. M-am indreptat înspre el, moment în care asasinii horthyşti au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbuşit lângă corpul neînsufleţit al tatălui meu. Mi-am dat seama că sunt în viaţă, simţind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminalii i-au executat pe fraţii mei. În faţa casei, la câţiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuşcată în piept cu cartuşe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împuşcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 anişori, care, disperată, striga "Unde esti maică?!", a fost secerată de gloanţele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împuşcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, "bravii" soldaţi unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rănind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruţă. Cred şi astăzi că şansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata şi am stat culcat cu faţa la pământ, în timp ce călăii erau preocupaţi cu uciderea celorlalţi membri ai familiei. Pe lângă mine şi mama au mai scăpat cei doi fraţi ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau ca au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane şi au străpuns-o cu baioneta pe surioara Paulina""
"Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieşi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populaţia. Voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! In germene voi distruge acest neam de hoti si ticălosi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naste copil..." "Nincs kegyelem" (Fără îndurare) - Ducso Csaba, Budapesta, 1939
"Persoanele care n-au putut ieşi din case, bătrânii, bolnavii şi copiii au fost executaţi în interiorul locuinţelor, iar bărbaţii au fost împuşcaţi cu mai multe gloanţe în curtea gospodăriei proprii. Persoanele au fost împuşcate în cap, în piept şi în burtă, după care urma ciopârţirea cadavrelor cu baionetele."
Inainte de a fi executaţi, mulţi români au fost torturaţi, bătuţi, li s-au tăiat mîinile, nasul, urechile, limba, organele genitale, le-au fost scoşi ochii, femeilor le-au fost tăiaţi sânii, si gravidelor le-au fost scoşi feţii din burtă cu baionetele.
A doua zi, autorităţile au cercetat fiecare gospodărie pentru strângerea morţilor; au fost omorâţi 2 dintre cei 7 supravieţuitori răniţi rămaşi în viaţă, precum şi alţi câţiva români, negăsiţi acasă în timpul nopţii; ".. doi bătăuşi duceau într-o desagă capul copilului Dumitru Bogza, împuşcat cu cartuşe dum-dum pe claia de gunoi, până i-a fost secţionat gâtul".
Un ţigan "a fost trimis să vadă ce se află în casa vecinilor, iar la întoarcere a răspuns: "Nimic, în afară de un copil culcat în leagăn, care râde". La scurt timp s-au auzit două împuşcături, ca dovadă că soldaţii horthyşti trăgeau cu arma în orice li se părea românesc, fără pic de omenie şi milă"
"La câini nu le trebuie cruce"
"În dimineaţa zilei de 14 septembrie 1940, la orele 9, căruţele maghiarilor şi ale ţiganilor i-au adunat pe cei împuşcaţi, transportând cadavrele la cimitir pentru a fi înhumate într-o groapă comună, după ce peste corpurile neînsufleţite s-a aruncat var nestins."
"Mulţi erau mutilaţi înainte de a fi ucişi. Lui Dumitru Chiş i-au scos ochii, iar lui Dumitru Sârca i-au tăiat mâinile, criminalii motivând că acestea au purtat steagul românesc in zilele festive. Cu sadism, lui Pavel Sârca i-au smuls unghiile cu cleştele.
Cu barbarism, soldaţii au scos copilul cu baionetele din soţia lui Gheorghe Lontea, când aceasta se afla în durerile naşterii.
Ana Buboi, gravidă în luna a opta, a fost spintecată cu baioneta, la cimitir, pentru a vedea ce pui de valah poartă in pântec. Tot la cimitir, două persoane, Maria Sârca de 40 de ani şi Maria Olla de 15 au fost aruncate în groapă de vii, după cum spun martorii oculari.
Bietul meu tată, Mihai Butcovan a fost impins în groapă cu lopata de către ţigani, care evitau să pună mâna pe el motivând că a fost "mare valah". Morţii erau foarte mulţi, iar groapa insuficient de adâncă, de aceea cadavrele au fost aşezate unele cu capul spre apus, iar altele, cu capul spre răsărit, pe mai multe rânduri, grosimea stratului de pământ de deasupra groapei fiind doar de 50 centimetri.
Cu un gest creştinesc, Nagy Balint Senior, aflat la cimitir, a zis către cei prezenţi lângă groapa martirilor: "Să le spunem celor rămaşi in viaţă că le pot pune cruci celor morţi". La care, locotenentul Vasvari Zoltan a replicat tăios: "La câini nu le trebuie cruce"
"Faină clacă de gunoi s-a făcut"
"Aruncaţi de-a valma în groapa comună, morţii au fost înhumaţi sumar, cadavrele fiind împinse în groapă cu lopeţile de către ţigani. Unii maghiari din Ip, în timp ce se întorceau de la groapa comună a acelora pe care i-au masacrat, rosteau cinic şi dezgustător: "Faină clacă de gunoi s-a făcut.""
Trebuie spus că au existat si maghiari care nu au participat la masacru, mai mult, chiar au salvat familii de români.
"O să vezi tu ce păţeşti, pentru că te crezi mare valah"
Bilanţul atrocităţilor săvârşite de autorităţile horthyste asupra populaţiei româneşti din Transilvania de Nord, în intervalul 30 august 1940 - 1 noiembrie 1941: sute de crime bestiale, schingiuiri, bătăi, arestări, profanări, devastări în masă, devastări răsleţe, internari în lagăre, tâlhării, jafuri, devastări de sate româneşti, pângăriri, profanări, incendieri, dărâmări de biserici, expulzari ale populaţiei româneşti.
Statistici din URMAŞII LUI ATILLA de RADU THEODORU, Editura MIRACOL, Bucuresti 1999:
"In judeţul Sălaj: 436 de crime bestiale; 235 de schingiuiri; 602 de bătăi cumplite organizate; 978 de arestări; 9 profanări; 22 de devastări organizate; 91 de devastări savârşite individual.
In judeţul Someş. 38 crime bestiale; 34 schingiuiri; 329 bătăi cumplite; 1223 arestări; 5 profanări 2 devastări organizate; 17 devastări savârşite individual.
In judeţul Bihor, judet tinta al hungarismului din epoca 1867- 1919: 151 crime bestiale; 203 schingiuiri; 951 bătăi salbatice; 2593 arestări; 7 profanări ; 5 devastări organizate; 21 devastări facute de bestii cu chip hungaroid.
In judeţul Satu-Mare, 28 asasinate; 164 schingiuiri; 451 bătăi salbatice; 1157 arestări; 14 profanări ; 11 devastări organizate; 8 devastări horthysto-comunisto-udemeriste
In judeţul Cluj, 174 crime bestiale; 216 schingiuiri; 701 bătăi salbatice; 6369 arestări; 12 profanări ; 7 devastări colective; 93 devastări .
Acelaşi statut pentru judeţele Trei Scaune, Ciuc, Năsăud, Odorhei, Maramureş.
Se adaugă: schingiuirile in masa, la Belini, 22; la Poiana Sărată 14 (jud.Trei Scaune); 20 la Miercurea Nirajului - Mureş; 13 la Carei, 37 la Cosniciul de Jos, 22 la Horea, 25 la Ianculeşti, 29 la Morca, 33 la Scărişoara Nouă, 11 la Zalău astea toate numai in judeţul Sălaj; apoi bătăi le in masă: 56 numai la Diosig, 165 la Oradea, 334 la Mihai Bravul, judeţul Bihor, ca să nu incarc constiinţele ungurimii din Mureş, Trei Scaune, Sălaj, Somes, Ciuc, unde la Gheorghieni s-au inscris spre necinstea lor vesnica 223 de bătăi in masa; Nasaud Cluj şi Satu Mare. Dărâmări de biserici româneşti: in Mureş la Panet, in Trei Scaune la Borosneul Mare, Capeni, Camandia, Zagon; in Ciuc la Borsec si Ditrau: la Odorhei in Aldea, Biborteni, Craciunel, Varghis, Meresti, Ocland, Racosul de Sus; in MaraMureş la Bistra...
In judeţul Trei Scaune: Covasna unde au fost devastate 80 de case româneşti; Lunca Ozunului, Valea Mare, Ozun, Zabala, Zagon;In Sălaj: Horea, Istrau, Ianculeati, Ip, Lucaceni, Marba Noua, Scarisoara Noua,Trăznea; in Ciuc: Tulghes, Frumoasa, Bicazul Ardelean; in Cluj: Manastur, Baciu, Chiuteni, Cojocna, Floresti; in Bihor: Diosig, Iosia- Colonie, Mihai Bravul, Salard, Salonta-Colonie, Sohodol-Lazuri; in Satu- Mare: Gelu, Istrau, Lazuri, Lucaceni, Principele Mihai, Colonel Paulian.
    La toate crimele, samavolniciile şi holocaustul impotriva populaţiei romaneşti din teritoriul cedat au participat, conform unui plan comun de exterminare, Armata Regală Ungară, prin unitaţi şi sub-unităţi dislocate in teritoriu, coordonate de Biroul 2 al Marelui Stat Major; Magyar Kiralyi Rendorseg-Poliţia regală maghiară, instalată ân toate capitalele de judeţ şi in oraşele de subordonare judeţeană; secţia specială din Capitanatul general al politiei, Kozbiztonsagi Osztaly sau secţia siguranţei publice; corpul detectivilor şi serviciul de apărare al statului - ALLAMRENDESZETI OSZTALY. Tot acest eşafodaj al terorii sprijinit activ de organizaţiile paramilitare şi teroriste încadrate cu unguri.localnici şi de informatorii alcătuiţi din preoţi catolici, unitarieri, protestanţi, din invăţătorimea ungurească, funcţionărime şi elementele declasate ale societăţii.

Până la 23 august 1944 totalul expulzaţilor şi al refugiaţilor din teritoriul cedat, Transilvania de Nord, s-a ridicat la peste 500.000 de români !!!!!!!!!!!!"

    Ororile crimelor ungare împotriva românilor l-a îngrozit până şi pe Gyorgy Ferenczy, gazetar secui, activ la Budapesta, Satu Mare şi Cluj, care a editat gazeta KIMANDOM - Ma pronunt. Din volumul GOLGOTA TRANSILVANIEI, Arad 1940 si editia II-a, Bucureşti, 1941:
"Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ şi toate acestea doar pentru că unica vina a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut român... pe pămantul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leşurile celor spânzuraţi, unde cadavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat şi barbarismul şi răzbunarea joacă dansul sălbatic al morţii... A chinui... cu un vandalism necruţător oameni lipsiţi de apărare - este nemaiîntâlnit in istoria statelor civilizate ale Europei... nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar şi să reneg şi faptul că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu in limba maghiară."

    La 70 de ani de la martirajul românilor ardeleni, de Ziua Inălţarii Sfintei Cruci, să cinstim memoria tuturor martirilor neamului românesc. O zi de post, un gând pios, o lumânare şi o rugăciune pentru milioanele de români care au îndurat, de secole, moarte mucenicească pentru vina de a fi români.

   Transilvania sub stăpânirea maghiară
# Războiului naţional din 1848-1849: 40.000 de români omorâţi de unguri şi secui, printre care: 4 prefecţi şi 10 tribuni, 100 de centurioni căzuţi în lupte, 100 de preoţi şi protopopi spânzuraţi, 300 de sate arse, restul pieriţi, tăiaţi, împuşcaţi, spânzuraţi, căzuţi în lupte. 40.000 de martiri - jertfa cea mai mare şi mai grea a românismului militant şi progresist din secolul al XIX-lea - căzuţi pe frontul de onoare şi de salvare naţională pentru ca Transilvania să nu devină şi să nu rămână parte integrantă a Ungariei

# 1902-1912: jandarmii unguri au impuscat fara motive peste 300 de romani

# 1918: Masacrul de la Beliş; ucişi prin tortură 40 de ţărani si 5 ţărănci. Trupurile celor muceniciţi, unele dând încă semne de viaţă, au fost clădite în magazia de cartofi a exploatării, după care li s-a dat foc

# 1918-1919: dorinţa de eliberare a românilor de sub jugul imperiului austro-ungar va fi scump plătită: soldaţii unguri şi secui bolşevici vor trece la execuţii în masă: sute de ţărani români torturaţi, împuşcaţi, jefuiţi, profanaţi şi in final, arşi pe rug - mulţi dintre ei încă vii - pentru a se şterge urmele masacrelor; 300 de omoruri săvârşite numai în judeţul Arad.

# 30 august 1940 - 1 noiembrie 1941: sute de crime bestiale, schingiuiri, bătăi, arestări, profanări, devastări in masă, devastări răsleţe, internări în lagăre, tâlharii, jafuri, devastări de sate româneşti, pângăriri profanări, incendieri, dărâmări de biserici, expulzări ale populaţiei romaneşti în satele ardelene Aita Seacă, Câmpia Turzii, Ciumirna,Cucerdea, Hâda, Halmăjd, Hodoş, Huedin, Ianculeştii, Ip, Lăscud, Luduş, Moisei, Mureşenii de Câmpie, Prundu Bârgăului, Sărmaşu, Trăznea, Zalău, etc.

# 7 - 10 septembrie 1944: la Corneşti, în înfruntarea armatei române cu cea maghiară, 51 de soldaţi români au fost ucişi, dintre care, 23 de prizonieri români, căzuţi pradă în mâinile bandelor horthyste au fost supuşi celor mai abominabile torturi: li s-au tăiat urechile, nasul, li s-au scos ochii, li s-au făcut tăieturi groaznice în abdomen, unde le-au fost băgate palmele mâinilor,
# 16 - 17 septembrie 1944: la Sărmaşu,Mureş, au fost ucişi, bestial, 126 de localnici, în majoritate evrei

# 14 octombrie 1944: la Moisei, Maramureş, 30 de ţărani români au fost împuşcaţi

La Siret Mănăstioara,
Stau soldaţii grămăjoară
Şi se uita in a lor ţaăa
Unde au fost ei astă vară.

Şi tot caută cu amar
Unde-au lucrat in zadar.
Măi române, măi creştine
Fă-n lume să fie bine
Şi scoate de aici duşmanul
Că ne prăpădeşte neamul.

Ne invaţă tot ruseşte
Ca sa uităm româneşte
La Cernăuţi temniţa-i plină
Cu creştini care suspină.

Foaie verde de sub rouă
Ne-au rupt Bucovina-n două
Dumnezeu să le platească
C-au rupt ţara românească
Şi-am ramas negri străini
Ca şi graul printre spini
Cu ce Doamne ţi-am greşit
C-asa rău ne-ai pedepsit.
Cu ce Doamne ţi-am stricat
C-asa rău ne-ai blestemat.

Ing. Teodor Simionescu, - Cantec aparut in comuna romaneasca Voloca si raspandit in toate satele romanesti din Nordul Bucovinei

"... printre lacrimi, o viata in libertate ..."

......file din istoria noastra ce trebuie cunoscuta si niciodata uitata

MULTA SANATATE SI DOAMNE AJUTA!

sursa: http://siemprecipri.blogspot.com/

John Onoje se vrea preşedinte ca să facă unirea

2011-12-10T06:00:00.000-11:00

John Onoje, cetăţeanul moldovean de origine africană, spune că vrea să ajungă preşedinte de ţară ca să înfăptuiască unirea Republicii Moldova cu România, transmite Info-Prim Neo.

Acesta a venit, sâmbătă, 10 decembrie, la monumentul domnitorului Ştefan cel Mare din centrul capitalei să anunţe că are nevoie de 15 semnături ca să-şi depună dosarul. „M-am adresat către deputaţi să mă susţină, dar cei din AIE deja au semnat pentru Marian Lupu şi nu-şi pot retrage semnăturile. Rămân cu speranţa ca deputaţii comunişti vor semna pentru mine”, a spus moldoveanul de culoare.

John Onoje susţine că are un singur scop, dacă ajunge preşedinte al Republicii Moldova. „Noi avem un preşedinte, preşedintele nostru este cel de la Bucureşti. Eu sunt unionist şi, dacă ajung preşedinte, promit că voi face unirea în 6 luni. România intră în spaţiul Schengen în martie anul viitor, după aceasta nouă ne va fi foarte uşor să ne unim”, a accentuat Onoje.

John Onoje s-a refugiat în Moldova din Sierra Leone, în urmă cu 12 ani, când ţara sa de origine era cuprinsă de revolte civile. După mai bine de 10 ani cu statut de refugiat, a obţinut cetăţenia moldovenească. Acum doreşte să candideze la postul de preşedinte. Acesta a trecut deja comisia medicală şi pentru a depune dosarul complet mai are nevoie de semnăturile de susţinere a 15 deputaţi în Parlament.

Sursa: info-prim.md

Interviu cu Părintele Justin Pârvu: "Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine" - realizat de monahia Fotini, 25 noiembrie 2011

2011-12-08T09:23:00.000-11:00

Părinte, vrem să cunoaştem părerea sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul, dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără răspuns. Sfinţia voastră consideraţi că este un sfânt?

Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.

Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.

Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniţei, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinţii cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puţin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte.

Este foarte interesant faptul că în paralel cu aceste cercetări şi descoperire, s-au făcut şi săpături arheologice la spitalul penitenciar din Târgu Ocna, spre aflarea moaştelor Sfântului Valeriu Gafencu, unde s-au găsit câteva oseminte frumoase la culoare ale foştilor deţinuţi anticomunişti. Nu cred că este întâmplătoare această coincidenţă. Sfinţii şi martirii neamului românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviţi ca să mijlocească pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că Dumnezeu iubeşte neamul românesc şi scoate la lumină aceste oseminte de martiri, într-o perioadă anevoioasă, în care România are nevoie de ajutor dumnezeiesc.

România este o ţară binecuvântată şi iubită de Dumnezeu, şi aceasta nu o spun cu mândrie, şi Dumnezeu, aşa cum a vrut şi până acum să păstreze acest neam neştirbit şi credincios Lui, aşa şi acum vrea să ne păzească de greutăţile şi nelegiuirile ce se vor abate asupra întregii lumi. Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel ţara ortodoxă care şi-a păstrat tradiţiile şi evlavia mai mult decât toate celelalte ţări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi evlavia creştină. De aceste realităţi dau mărturie şi pelerinii străini, chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliţi care rămân impresionaţi de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze obiceiurile într-o lume modernă de azi.

Şi acest lucru m-a făcut să îmi amintesc de ceea ce spunea Corneliu Zelea Codreanu – că aici vor veni toate neamurile să se desfăteze de frumuseţea şi bogăţia acestei ţări. Iată cum cuvintele lui se adeveresc. Şi văd o asemănare mare între acest Codreanu şi domnitorul Mihai Viteazul, pentru că amândoi au luptat pentru biruinţa acestui neam, prin stârpirea tuturor duşmanilor şi străinilor ce ne-au oprimat şi furat bogățiile şi valorile ţării. Amândoi au murit martirizaţi pentru nişte idealuri măreţe şi dumnezeieşti. Amândoi erau personalităţi puternice, alese de Dumnezeu, cărora puţini le puteau sta înainte. Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti. Cel care a continuat această luptă şi acest ideal al unităţii noastre de neam, a fost Corneliu Zelea Codreanu. Aceşti oameni, alături de alţi domnitori măreţi ai neamului nostru, fac parte din planul lui Dumnezeu care acţionează în istorie.

Mihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.

Acest ideal trebuie întreţinut şi această datorie o au în special mamele, familia, învăţătorii şi şcoala în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în faţa jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.

Părinte, vorbiţi înălţător despre România, dar credeţi că vom putea să ne eliberăm de sub jugul străinilor care astăzi stăpânesc mai bine ca niciodată? Credeți că suntem un stat independent sau sub ocupație, atâta timp cât guvernul României merge în Israel să se consulte în problemele statului român?

Într-adevăr, românii trăiesc aceleași greutăţi ca dintotdeauna. Cum se duc acum şi plătesc birul la Moscova sau la Tel Aviv, aşa plăteau bir şi pe vremea turcilor. Nu e nicio deosebire, numai stăpânii i-am schimbat. Înainte le dădeam turcilor mierea de albine, ceara şi grâul. Şi românul, ca să nu mai dea grâul, a început să semene porumb şi de atunci mănâncă românul mămăligă şi până astăzi. Acum nu are cum să se mai nască un Mihai Viteazul, pentru că eşti obligat să alegi dintre slugile lor, alegem nişte păpuşi, un surogat politic. Dacă încerci azi să faci o mişcare de dreapta sau oricare ar fi ea, cinstită, nu reuşeşti nimic, pentru că au stăpânul lor care supraveghează totul nu cumva să deranjezi planul lor de conducere. Şi planul este să se ajungă la unica monedă europeană şi iată că mergem spre el. Şi tot aşa, mergem şi noi ca şi caprele de frânghii; unul vine şi îi dă la picioare să meargă înapoi, celălalt o trage cu frânghia înainte. Aşa merge capra, aşa mergem şi noi. Noi nu avem dreptul să spunem decât: Am înţeles! Să trăiţi! Fie că sfoara o trage Răsăritul, fie că Apusul, românul trebuie să tacă şi să facă şi să sufere, bineînţeles. Dar aceasta este taina dăinuirii neamului nostru – suferinţa. Prin suferință ne vom izbăvi.

Se vorbeşte din ce în ce mai des de declanşarea unui nou război mondial. În conjunctura politică de azi, noi, ca şi creştini, în ce măsură putem folosi arma?

Neamul nostru nu a dus niciodată războaie de cotropire, noi doar am fost siliţi să folosim arma împotriva celuilalt, ca să ne apărăm pământul şi valorile date nouă de Dumnezeu. Noi nu am avut cutezanța să atacăm şi să deranjăm alte popoare. Toţi cei care au venit ca asupritori peste noi ne-au devenit duşmani şi sigur că au fost întâmpinaţi cu neîncredere şi înverşunare. Acum doar la comanda marilor puteri, suntem puşi în situaţia de a lupta ca aliaţi în alte state, dar nu din iniţiativa noastră, ci tot la porunca stăpânitorilor lumii.

Tocmai, părinte, ce facem în cazul în care eşti obligat să lupţi împotriva unui stat ortodox, la comanda păgânilor, cum s-a întâmplat în Kosovo, când românii au trebuit să bombardeze inclusiv biserici?

Aceasta este politica străină. Este foarte greu să fii soldat astăzi. Ce să facă un purice în faţa unui elefant? Trebuie să te supui ordinelor stăpânirii de care aparţii. Dar mare va fi cel care va refuza, în numele lui Hristos. Bineînţeles că este o lepădare de Hristos să bombardezi biserici şi icoana lui Hristos. Însă acest păcat îl vor plăti toţi cei care ordonă aceste fărădelegi. Dar dacă vei avea curajul să te opui, mucenic vei fi. Aşa cum au făcut şi Moţa şi Marin, care văzând că se trage cu mitraliera în obrazul lui Hristos, s-au dus şi au luptat în Spania, unde s-au jertfit şi sacrificat viaţa. Ei se duceau să apere icoana lui Hristos cu arma în mână, noi ne ducem să bombardăm icoana lui Hristos cu arma în mână. Aceasta este diferența dintre aceste generaţii… Nu deschizi foc împotriva cuiva decât atunci când eşti în stare de apărare proprie. Românii nu au scos sabia niciodată împotriva cuiva – avem această cinste. Ne-au luat Cadrilaterul, ne-au luat Basarabia şi Bucovina, noi nu ne-am răzbunat să cucerim, dar sângele martirilor noştri care au luptat să dezrobească aceste pământuri strigă înaintea lui Dumnezeu pentru nedreptatea ce ni s-a făcut; vor fi judecaţi şi vor plăti înaintea lui Dumnezeu toţi cei care ne-au nedreptățit. Iar noi am stat şi am aşteptam mereu o pace, o linişte sau ajutor promis de străini, care niciodată nu a venit. Noi nu am tulburat niciodată istoria omenirii. Noi am fost oamenii păcii şi am adus linişte Europei.

Recomandaţi creştinului să se antreneze în lupte, să își pregătească trupul de luptă?

Asta trebuie să o facă armata şi oameni specializaţi. Nu trebuie creştinul de rând să înveţe fel şi fel de tehnici de a ucide sau răni pe altul. Să învăţăm în măsura dreptului de apărare. Dar în rest arta luptei este arta diavolului, pentru că noi nu avem dreptul să omorâm creaţia lui Dumnezeu. Creştinul să se păzească prin rugăciune, şi nu prin arme sau alte tehnici de luptă. Pentru că dacă vine cineva şi te atacă azi, te atacă organizat, cu mijloace în care tehnicele tale de luptă sunt cu totul neputincioase. Trăim alte vremuri, în care războiul şi lupta se dau de la buton. Este alta politica veacului XX-XXI.

Ce părere aveţi despre ungurii care se plâng marilor puteri că românii duc o campanie de românizare în Ţinutul secuiesc, de parcă acest ţinut ar fi al lor?

Pentru noi, românii, duşmanii cei mai apropiați acum sunt ungurii, care ne-au urât dintotdeauna şi au folosit mijloace barbare, necivilizate. Pentru că au venit din adâncurile întunecoase ale Răsăritului şi s-au oprit aici în Carpaţi şi Câmpia Panonică, unde şi-au găsit aşezarea şi tot timpul au avut pretenţii asupra teritoriilor noastre. Acum pretind să facă republică în Ardeal, deranjând liniştea poporului nostru. Acest popor nu a avut şi nu va avea niciodată în istorie vreo linişte. În acest pământ unde creștinismul a făcut educaţia dragostei, a păcii, ei nu au ce căuta cu educaţia urii, a dezmembrării, a barbariei. Este inadmisibil ca un locuitor ardelean să nu ştie să îţi răspundă la salut sau vreo întrebare în limba română. Nem tudom, auzi. Păi ei au mâncat aici 80 de ani pâinea Ardealului românesc şi se fac acum că nu ştiu limba românească? Unde au găsit străinii mai multă libertate decât la noi în ţară? Ei şi-au format până şi şcolile şi universităţile lor pentru oprimarea limbii noastre şi culturii creştine. Şi pe de altă parte tot ei se plâng de noi că sunt oprimaţi, persecutați şi maltratați de către români. Ei ne fac pe noi extremişti când ei sunt cel mai barbar popor al Europei? Iar lumea îi ascultă pe ei şi îşi formează această părere că suntem un popor sălbatic şi extremist. Tocmai ceea ce sunt ei, aceea pun pe seama noastră. Pentru că aşa a fost ungurul: făţarnic şi duplicitar. Dar când am intrat noi vreodată în țara lor? Când i-am ucis noi pe ei? Nu, noi nu am nedreptăţit pe nimeni, decât ne-am păstrat demnitatea şi adevărul nostru istoric.

Cum s-ar mai putea însufleţi tineretul de azi?

Tineretul nostru ar trebui puțin să se cunoască pe sine, istoria neamului, strămoşii şi martirii lor. Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine. Dacă noi nu ne lustruim memoria şi nu ne cunoaştem martirii şi jertfele înaintaşilor noştri, nu ne putem redeştepta. Nu avem dreptul să trecem peste jertfele lui Horea, Cloşca şi Crişan şi ale tuturor românilor care s-au crucificat pentru idealurile noastre. Noi, românii, trebuie să învârtim istoria în jurul acestor mari personalităţi ca să putem avea şi noi o bucurie cerească, elanul şi puterea lăuntrică de a nu ceda. Din păcate s-a ajuns ca modernismul acesta să topească tot elanul tineretului nostru, prin televizor, calculator, sport, călătorii prin toată lumea. Unitatea cea mai puternică a unei naţii este credinţa, legată de Biserică şi prin ea să luptăm. S-au măsluit manuale, cărţi, profesori, încât tineretul acesta e derutat, manevrat, fără personalitate şi demnitate. Nu se mai predă istoria lui Iorga, lui Vasile Pârvan, se predă istoria după evrei sau bolşevici.

Părinte, cum facem să dobândim acest curaj şi puterea de a răbda muncile şi chinurile prigonitorilor noștri ce vor veni? Cum găseşti forţa lăuntrică să nu te înfricoşezi şi să nu cedezi?

Aceste calităţi nu se pregătesc în teorie. Prin cântece mai reuşeşti să formezi ceva, dar aceste instincte – al bărbăţiei şi al curajului, se construiesc încă din sânul familie. Educaţia mamei în duhul credinţei şi al dragostei de neam face mai mult decât instrucţia unei armate. Mamele au fost unii dintre cei mai puternici eroi ai acestei naţii. Apoi am văzut în închisoare că forţa aceasta satanicească a comuniştilor o biruiau cei mai simpli, mai mult decât cei intelectuali, şi în general cei care erau obişnuiţi să se jertfească, să se dăruiască. Aşadar dăruirea către celălalt este soluţia să poţi rezista. Nu poţi să pui o temelie unei naţiuni fără dăruire, fără sacrificiu. Pot veni peste noi toate hoardele lumii, dar nu suntem învinşi atunci când pierdem. Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis, renunţările la ideal. Dacă noi cultivăm de pe acum egoismul şi părerea de sine, mai târziu nu vom avea puterea de a nu ceda. Omul care este legat prea mult de pământesc, de lutul acesta, sigur că acesta este oricând predispus la cădere.

Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului. Nimeni şi nimic nu l-a învins în luptă decât trădarea. Trădarea a fost arma principală a duşmanilor acestui neam. Prin viaţa şi pătimirile sale, Mihai Viteazul s-a asemănat jertfei Mântuitorului care a fost trădat atât de cei care îi cântau osana, cât şi de ucenicii Săi, care L-au părăsit în momentul arestării. Tot aşa s-a petrecut şi cu Mihai care a fost trădat din toate părţile, ca la urmă să îi fie încununate suferinţa şi sacrificiul prin mucenicie

Ce le transmiteţi românilor acum, în pragul sărbătorilor de Crăciun, când sărăcia umbreşte bucuria şi frumuseţea acestui praznic mult iubit de români?

Nu ne interesează pe noi prea mult de crizele acestea oficiale, trâmbiţate aşa. Sărăcia este un lucru firesc pentru creştini. Societatea modernă ajunge la un apogeu în care omul vrea şi mai mult lux, teribilism, plăcere. Această criză e necesară să ne smerim în faţa lui Dumnezeu.

Slavă Ţie, Doamne, celui ce ne-ai dat Lumina, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ce apare acum, deasupra peşterii sărăcăcioase, ca o steluţă a speranţei neamului românesc. Trebuie să vedem în Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos cea mai înaltă şi sublimă legătură a noastră cu Dumnezeu. Această sărbătoare în care Hristos s-a născut să ne fie prilej de renaştere a noastră ca neam, ca naţie înaintea lui Dumnezeu. Naşterea lui Hristos Dumnezeu să răsară lumina cunoştinţei poporului nostru ortodox în acest veac întunecat şi mult încercat!

(interviu apărut în revista Atitudini, Nr. 20)

Jonh Onoje vrea să fie președintele Republicii Moldova

2011-12-07T03:45:00.000-11:00

John Onoje, moldoveanul de origine africană, intenţionează să candideze la funcţia de şef al statului.

„Vreau să candidez ca persoană apolitică. Avem multe probleme acum. Avem mafie, avem sărăcie. Vreau să ne întoarceam înapoi la neamul nostru românesc și la fratele nostru România. Vrem să fim liberi”, a menționat Onoje.

John afirmă că are susținerea liberalilor și a menționat că de astăzi va începe negocieri și cu celelalte partide din Parlament, inclusiv cu comuniștii.

Pe de altă parte, preşedintele fracţiunii PL, Ion Hadârcă, a declarat că a aflat de la reporterul Jurnal TV despre intenţia lui John şi că niciun liberal nu a discutat cu acesta.

La începutul anului curent, preşedintele intermiar de atunci Mihai Ghimpu i-a acordat lui John Onoje cetăţenia Republicii Moldova. Refugiatul a emigrat în Moldova în timpul războiului civil din Sierra Leone, acum 11 ani.

Sursa: jurnal.md

Premiera filmului “Parintele Arsenie Boca – Omul lui Dumnezeu”

2011-12-05T08:53:00.000-11:00

Maine, 6 decembrie, ora 18,30, la Muzeul Taranului Roman, va avea lor premiera filmului “Parintele Arsenie Boca – Omul lui Dumnezeu”, in regia lui Nicolae Margineanu. Intrarea este libera.

sursa: www.epen.ro

"Invierea", pictura Arsenie Boca, biserica "Sfantul Nicolae", Draganescu

6 DECEMBRIE - PRAZNUIREA SFANTULUI IERARH NICOLAE

2011-12-05T08:46:00.000-11:00

"Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor." (din Tropar)

Acesta a trait pe vremea tiranilor imparati Diocletian si Maximilian (284-305) si a stralucit mai inainte in viata pustniceasca si, pentru nespusa lui bunatate, a fost facut arhiereu. Si, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind crestinatatea si propovaduind cu indrazneala si cu glas slobod dreapta credinta, a fost prins de mai marii cetatii Lichiei si dandu-l la osanda si la cazne l-au inchis in temnita, impreuna cu alti crestini. Si de vreme ce marele si bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a facut imparat al romanilor, cei ce erau inchisi au fost sloboziti din legaturi si, cu ei impreuna, a fost slobozit si marele Nicolae. Si, mergand la Mira, n-a trecut multa vreme si s-a strans de catre marele Constantin, intaiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae. Si i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arata istoria vietii sale. Scos-a din temnita pe trei oameni napastuiti, care prinzand de veste ca sunt osanditi pe nedrept, au chemat pe Sfantul in ajutor, ca, precum a izbavit pe cei din Lichia, asa si pe dansii sa-i izbaveasca. Pentru aceasta, dar, Sfantul Nicolae, ca unul ce era grabnic si fierbinte spre ajutor, s-a aratat in vis imparatului Constantin si eparhului Avlavie. Pe acesta l-a mustrat pentru para nedreapta ce facuse oamenilor la imparatul, iar pe imparat l-a instiintat cu amanuntul, aratandu-i ca erau nevinovati, parati din pizma. Si asa prin visul acesta i-a izbavit din primejdia taierii. Si alte multe minuni facand, pastorea dumnezeieste pe dreptcredinciosul sau popor. Deci, venind la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul, neuitand, nici dupa moarte, turma sa, ci in toate zilele dand cu indestulare ale sale faceri de bine celor lipsiti si izbavindu-i de tot felul de primejdii si de nevoi. Inca si pana astazi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucreaza minuni si cei ce-l roaga cu adevarata si neindoita credinta, nu numai mici binefaceri, ci si minuni mari dobandesc. Din anul 1087, luna mai in 9 zile moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari, in sudul Italiei, luate din Mira, ca sa nu cada in mainile musulmanilor. Acolo ele sunt in mare cinste din partea credinciosilor, care vin la el, cu credinta, din toate partile crestinatatii.

sursa: www.sfantulnicolae.info

30 NOIEMBRIE - SFANTUL APOSTOL ANDREI - APOSTOLUL ROMANILOR

2011-11-30T07:10:00.001-11:00

Viaţa Sfîntului Apostol Andrei, cel întîi chemat (30 noiembrie)

Datori sîntem noi creştinii a aduce slavă, cinste şi închinăciune către toţi sfinţii, de vreme ce ei, bine vieţuind şi toate poruncile lui Dumnezeu păzindu-le, s-au făcut prieteni de aproape ai Lui. Căci, învrednicindu-se de împărăţia cerurilor şi fiind aproape de Dînsul, acum se roagă de-a pururea pentru mîntuirea şi ocrotirea noastră.
Dar mai ales Sfinţilor Apostoli, toată omenirea cea de sub soare le este datoare, în toată vremea şi în toate zilele, ca şi în tot ceasul, a le mulţumi, a-i slăvi, a-i lăuda şi a săvîrşi pomenirea lor cu bucurie, cu osîrdie şi cu evlavie; iar zilele lor de pomenire se cuvine a le prăznui cu tot poporul, cu psalmi, cu cîntări de laude şi de mulţumire şi a le cinsti duhovniceşte. Pentru că ei, de toată lumea lepădîndu-se şi de Hristos Dumnezeul nostru lipindu-se, slujindu-I Lui cu toată osîrdia şi cu tot sufletul, s-au făcut următori ai sfintei şi dumnezeieştii vieţi, cum şi petrecerii lui Hristos pe pămînt şi, fiind văzători ai minunilor celor de El făcute, au urmat şi patimilor, răstignirii, morţii, învierii şi înălţării Lui la cer.
Apoi şi cu putere de sus s-au îmbrăcat şi cu limbi de foc s-au îmbogăţit, făcîndu-se din pescari, apostoli şi din vînători de peşti, vînători de oameni, după cum însuşi Domnul le-a făgăduit, zicînd: Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vînători de oameni. Apoi ca nişte cai, după cum zicea proorocul Avacum, prin toată lumea pe care o vede soarele au alergat şi pe neamuri le-a întors din rătăcire şi de la închinarea de idoli la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu le-a adus, prin fiecare ţară, cetate, sat şi loc, răbdînd bătăi, chinuri, vărsări de sînge şi moarte în fiecare zi.
Despre aceasta ascultă pe Pavel, zicînd:
Întru osteneli multe, întru bătăi cu covîrşire, în temniţă cu prisosinţă, în primejdii de moarte de multe ori; de la iudei de cinci ori cîte patruzeci de lovituri fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a spart corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost întru adînc; în călătorii de multe ori, în primejdii în rîuri, în primejdii de la tîlhari, în primejdii de la cei de un neam, în primejdii de la neamuri, în primejdii prin cetăţi, în primejdii prin pustietăţi, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în trudă, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete; în postiri de multe ori, în frig şi fără haine".
Şi acestea pentru ce? Pentru ca să întoarcă pe oameni de la înşelăciune la adevăr şi de la întunericul închinăciunii la idoli, la lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Astfel, au fost şi ei ca şi dascălul lor, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, Care Şi-a vărsat sîngele Său pe Cruce pentru mîntuirea noastră.
Deci, pentru aceasta sîntem datori a le mulţumi Sfinţilor Apostoli, a-i cinsti şi a-i lăuda neîncetat, după putere, căci după vrednicie numai lui Dumnezeu Îi este cu putinţă să-i cinstească. Şi încă îi va cinsti mai ales cînd va şedea la judecată pe scaunul slavei Sale. Atunci şi ei vor şedea împreună cu Hristos pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
Unul dintre aceştia, şi decît toţi mai întîi chemat, este Sfîntul, slăvitul şi prealăudatul Apostol Andrei, a cărui viaţă şi petrecere voim a o istorisi după putere şi după vrednicie, lăsîndu-o spre folos celor puternici şi desăvîrşiţi întru cuvinte şi fapte bune.
Slăvitul Apostul Andrei, cel întîi chemat, s-a născut în cetatea ce se numeşte Betsaida, care este lîngă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului, din care seminţie i se trăgea şi neamul. Cetatea era mică şi neînsemnată mai înainte, iar după răsărirea acestuia, a fratelui său, verhovnicul Petru, şi a lui Filip, s-a făcut renumită şi slăvită. Şi se numea evreieşte Betsaida, ce se tîlcuieşte "casa vînătorilor". După cuviinţă se numea aşa, căci astfel era patria Sfinţilor Apostoli Petru, Andrei şi Filip, care au vînat peşte pînă au aflat adevărul, Care este Hristos.
Deci dintr-o patrie neslăvită ca aceasta au răsărit apostolii amîndoi, avînd un tată sărac, anume Iona, care, fiind sărac, a învăţat pe fiii săi meşteşugul său. Căci Iona era pescar şi prindea peşti în Marea Galileii şi prin alte iezere ce se aflau prin Galileea. Apoi Apostolul Petru a învăţat meşteşugul tatălui său şi după aceasta şi-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei, lepădînd toată tulburarea lumească, şi-a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.

Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile de pe lîngă Iordan şi propovăduieşte credinţa şi pocăinţa, Andrei s-a dus la dînsul şi i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la înţelegeri mai înalte. De aceea n-a voit, precum ceilalţi, să petreacă în tulburările şi grijile lumii. Căci auzind cuvintele prooroceşti şi avînd sufletul său curăţit de păcate, a cunoscut îndată că învăţătura Botezătorului este din porunca lui Dumnezeu şi că este pricinuitoare de mîntuire. Pentru aceasta i-a şi urmat cu toată inima şi cu totul şi-a afierosit mintea sa învăţăturii lui Ioan.

Deci, dumnezeiescul Înaintemergător, vrînd să înalţe gîndul ucenicilor lui întru mai multe cugetări şi să nu creadă că el este Hristos, ci rob slujitor, Înaintemergător şi propovăduitor al lui Hristos, a luat cu sine pe doi din ucenicii săi, pe Apostolul Andrei şi pe un altul, care zic unii că ar fi cuvîntătorul de Dumnezeu Ioan, şi a mers cu dînşii acolo unde se afla atunci Hristos. Şi văzîndu-l pe El, a zis: Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.

Auzind aceşti doi ucenici mărturia lui Ioan pentru Hristos, au lăsat pe Ioan şi au urmat pe Hristos. Iar Iisus Hristos, întorcîndu-se şi văzîndu-i pe dînşii urmîndu-l, a zis către dînşii: Ce căutaţi? Iar ei au răspuns către Dînsul: Ravi - care se tălmăceşte învăţătorule -, unde petreci? Iar Iisus le-a zis lor: Veniţi şi vedeţi. Deci au venit şi au văzut unde petrecea şi au rămas în acea zi acolo, căci era ceasul al zecelea. Însă vedeţi buna voire a Sfîntului Apostol Andrei? Căci după ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat şi pe fratele său, Petru, spre cîştigarea acesteia.
După aceasta a aflat pe fratele său Petru, care se numea atunci Simon, şi a zis către dînsul: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos. N-a zis: "Am aflat un mesia, ci pe Mesia". Ce va să zică aceasta? A arătat Sfîntul Andrei că a cunoscut pe Cel pe Care L-au propovăduit proorocii. "Acela este Iisus". Pentru aceasta n-a zis că "am aflat un mesia", adică pe un oarecare Hristos, căci "mesii" şi "hristoşi" se numeau şi împăraţii iudeilor, pentru că se ungeau cu mir, care era amestecat cu mesa (untdelemn). Dar i-a zis: Am aflat pe Mesia, adică pe Hristosul acela, pe care mai înainte l-au vestit proorocii.
Andrei, după ce a zis acest cuvînt către Apostolul Petru, fratele său, l-a luat cu sine şi l-a dus la Hristos. Iar Hristos, văzînd pe Petru, a zis către dînsul: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru. Acestea aşa s-au săvîrşit atunci, şi în acest chip au vorbit cu Hristos amîndoi aceşti fraţi, apoi s-au dus iarăşi la Sfîntul Ioan Botezătorul. Iar în zilele acelea Irod împăratul a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a închis în temniţă pentru că îl mustrase, că a luat cu fărădelege de soţie pe Irodiada, femeia fratelui său, Filip. Acolo unde era el închis ca un prooroc şi mai mult decît prooroc, a cunoscut că va fi omorît de Irod, iar ucenicii lui vor rămîne iarăşi întru întunericul Legii Vechi.
Deci, pentru ca să nu se întîmple ca ucenicii lui să rămînă fără să cunoască desăvîrşit că Hristos este Dumnezeu, Sfîntul Ioan Botezătorul a ales pe doi din ucenicii săi, care erau mai înalţi cu înţelepciunea. Adică pe slăvitul şi cinstitul Andrei şi pe altul pe care l-am pomenit mai înainte şi i-a trimis la Hristos să-L întrebe: Tu eşti Acela pentru Care au scris proorocii că are să vie, sau pe altul vom aştepta?
Dar Iisus Hristos, Care cunoştea cele ascunse ale oamenilor, nici nu a ascuns cu totul cele pentru Sine, nici nu le-a descoperit dumnezeirea Sa, ci a voit să le arate adevărul prin lucruri, iar nu prin cuvinte, ca singuri ei din lucruri să înveţe şi să înţeleagă că El, Care face minunile acestea, este Acela care va să vie, spre mîntuirea oamenilor.
Deci le-a răspuns lor Hristos: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan că orbii văd, surzii aud, morţii înviază, şchiopii umblă, săracilor bine li se vesteşte. Cum? Adică aud cuvinte bune: Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor şi fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine. Dar care este înţelegerea cuvîntului? Oare nici Ioan nu ştia că El era Hristos, pe Care proorocii mai înainte L-au proorocit şi L-au propovăduit? Oare pentru aceasta a trimis pe ucenicii săi să întrebe pe Hristos cine este? Cum era cu putinţă să nu fi cunoscut el pe Hristos cine este, cînd însuşi Ioan Înaintemergătorul, fiind încă în pîntecele maicii sale, Elisabeta, L-a cunoscut? Dar nici Hristos, cu răspunsul Lui, nu voia să adeverească pe Ioan despre Sine că este Hristos, căci îl cunoştea Hristos, cu mult mai mult decît el Îl cunoştea pe Hristos.
Ci, pentru aceasta le-a răspuns lor aşa şi a făcut minuni înaintea lor, ca să cunoască amîndoi ucenicii, adică Andrei şi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, că mare este deosebirea dintre Hristos şi Ioan. Căci Ioan nu a făcut nicidecum minuni, iar Hristos a făcut nenumărate. Avea şi dreptate că atunci aceia socoteau pe Ioan Botezătorul mai mare, căci era din neam arhieresc şi născut din tată prooroc, din Zaharia şi însuşi el era prooroc şi că din maică stearpă, prin făgăduinţă, era născut. Iar Hristos se arăta ca un sărac şi fiu de săraci şi nici ucenici nu avea pînă atunci.
Fiind Ioan închis în temniţă, Hristos a plecat din Ierusalim şi S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei şi pe Petru în corabie, cîrpindu-şi mrejele. Deci, Hristos nici nu le-a imputat ceva, nici nu le-a grăit vreun cuvînt aspru, fiindcă L-au lăsat şi pe El şi pe dascălul lor, Ioan, închis în temniţă - căci Dumnezeu fiind, cunoştea că sărăcia i-a silit pe dînşii să lucreze -, ci le-a zis: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsîndu-şi mrejele, au urmat lui Hristos. Şi, cum zice evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au aşteptat, nici nu au întîrziat, nici nu au zis: "Să cîrpim mrejele noastre şi apoi vom veni după Tine". N-au zis aşa. Ci îndată, lăsîndu-şi mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii, rudele şi cunoscuţii, au urmat lui Hristos. Şi încă aveau proaspătă mărturia Botezătorului, care le spusese despre Hristos şi ţineau minte şi minunile pe care le-au văzut, făcîndu-se de El.
Deci Apostolul Andrei lăsînd toate, cu tot sufletul a urmat lui Hristos, mai înaintea celorlalţi apostoli, fiind chemat la învăţătura lui Hristos, pentru care s-a şi numit "întîi chemat". Căci Andrei a înţeles mai înainte din cărţile cele prooroceşti că, cu adevărat, El este Cel Care va să vie. Mai ales, după ce a văzut boli nevindecate tămăduindu-se, pe orbi văzînd, pe şchiopi umblînd, dracii izgonindu-se, pe morţi sculîndu-se din groapă, mai cu înlesnire decît din somn, numai cu porunca şi cuvîntul lui Hristos; asemenea şi celelalte minuni ale lui Hristos, pe care este de prisos a le povesti cu de-amănuntul.
După ce-a văzut apostolul acestea, cu mult mai mult s-a încredinţat şi s-a întărit în cugetarea cea bună pe care o avea pentru Hristos. Căci ca un înţelept şi priceput, Apostolul Andrei socotea că, deşi proorocii cei de demult au făcut cîteva minuni, nu le-au făcut cu stăpînire ca Hristos, ci cu rugăciune şi cerere către Dumnezeu. Iar Hristos cu cuvintele ţie îţi zic şi cu alte cuvinte ca acestea stăpînitoare, făcea minunile Sale.
Văzînd apostolul că Hristos Îşi punea mîna Sa pe ochiul orbului şi vedea, poruncea dracilor şi ca nişte fum piereau, furtunile mărilor le domolea; apoi umbla pe mare ca pe uscat şi alte minuni preaslăvite făcea, a cunoscut şi a crezut negreşit că Hristos este Dumnezeu adevărat. Acestea socotindu-le slăvitul Apostol Andrei, era ucenic nedespărţit al lui Hristos. Avea încă şi osîrdie multă şi rîvnă înfocată, încît dorea să şi moară pentru numele Lui.
După ce Hristos a lăsat cetăţile şi s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulţimea oamenilor şi ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învăţătura. Şi fiind pustiu locul şi neavînd hrană să mănînce atîţia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei şi i-a zis lui Hristos - că aveau doar cinci pîini de orz la dînşii, şi puţini peşti -, cum să ajungă acestea la atîta mulţime? Atunci Hristos a binecuvîntat cele cinci pîini şi le-a mîncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii, şi s-au săturat şi au prisosit încă douăsprezece coşuri de fărmituri.
Despre minunea aceasta se poate încredinţa cineva din dumnezeiasca şi Sfînta Evanghelie a Sfîntului Ioan, cuvîntătorul de Dumnezeu, în capitolul al şaselea. Şi din altă povestire a Sfintei Evanghelii poate să înţeleagă cineva prietenia şi îndrăzneala Apostolului Andrei către Hristos, dascălul său. Căci povesteşte însuşi Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu în capitolul 12, că în vremea sărbătorii Paştelui iudeilor au mers la praznic şi nişte elini, ca să vadă biserica şi să-şi facă obişnuita rugăciune, fiindcă erau şi ei de credinţa şi din neamul evreiesc, dar născuţi şi crescuţi prin alte neamuri, a căror limbă o învăţaseră.
Pe aceştia i-a înspăimîntat vestea lui Hristos, căci făcuse atunci, de curînd, minunea învierii lui Lazăr şi Îl întîmpinase pe El poporul cu stîlpări şi făcuse mai înainte şi multe alte semne. Pentru aceea veniseră ei întru cugetare de Dumnezeu şi, avînd dorinţă ca să-L vadă, au venit la Filip, rugîndu-l şi zicîndu-i: Doamne, vrem să vedem pe Hristos. Iar el, neavînd atîta îndrăzneală către Hristos şi dîndu-i lui Andrei cinstea ca unui întîi chemat, s-a dus la dînsul şi i-a spus pricina. Iar Andrei, luînd cu sine pe Filip, s-a dus la Hristos şi I-au spus amîndoi cuvintele elinilor, de unde putem cunoaşte dragostea şi îndrăzneala ce o avea el către Hristos.
Deci, lăsînd pe celelalte cîte le-a lucrat împreună cu Hristos, pînă a venit la patima Sa cea de bunăvoie, să scurtăm cuvîntul nostru.
Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat şi a înviat din mormînt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăşi la Sine pe ucenicii şi prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii şi le-a zis: Mergînd, învăţaţi toate neamurile. Şi după ce le-a trimis lor Preasfîntul Duh şi i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor cîte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunîndu-se, au aruncat sorţi între dînşii, ca să se ştie ce parte de pămînt urma să ia fiecare dintre dînşii, spre propovăduire.
Deci, celorlalţi apostoli le-a căzut sorţul spre propovăduire pentru alte părţi de pămînt. Iar Sfîntului Apostol Andrei i-a căzut sorţul să propovăduiască în toată Bitinia - şi se numeşte Bitinia tot locul cît este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, pînă la Nicomidia şi pînă la Niceea. Şi nu numai în Bitinia, ci şi în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile şi amîndouă părţile cele de pe lîngă Marea Neagră, pînă la Camupolin. Pe lîngă acestea se număra şi Calcedonul şi Bizanţul, care este cetatea lui Constantin şi toată partea Traciei, de la Constantinopol pînă la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numeşte Neapolis, iar la alţii se numeşte Hristupolis. În sorţul său era şi Tesalonicul şi Tesalia, pînă la Farsala şi Elada şi pînă la Zitunion şi Ahaia, apoi de la Zitunion pînă la Paleapatra.
Toate cetăţile acestea, ce se cuprind în hotarele acestor ţări amintite, au căzut în sorţul Apostolului Andrei, ca să meargă să le înveţe cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi nu numai acestea, ci încă şi alte neamuri cîte se află între Tracia şi Macedonia, pînă la rîul cel mare Istrul, care acum se numeşte Dunărea, şi acestea tot în sorţul Sfîntului Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau ţărînă pusă înaintea lui, în care voia să semene sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu.
Deci, Sfîntul Apostol Andrei cel întîi chemat n-a căutat la mulţimea oamenilor, a locurilor, a ţărilor şi a cetăţilor, nici n-a slăbit cu sufletul, nici n-a pregetat la lungimea şi mulţimea călătoriilor, nici nu s-a îngreunat cu nevoinţele ce-i stăteau înainte, nici nu s-a temut de barbaria, sălbăticia şi cruzimea tiranilor şi a închinătorilor de idoli. Ci avea în mintea sa porunca lui Hristos, Care a zis: Iată Eu vă trimit pe voi, ca pe nişte oi în mijlocul lupilor..., să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide.
Avînd în sine mare dragoste către Hristos, dascălul său, fiind plin de credinţă şi tare nădăjduind în puterea Lui cea nebiruită, cu sîrguinţă s-a apucat de călătorie, pornind de la Ierusalim, ca să meargă la fiecare din locurile pe care le-am zis. A luat cu sine şi pe nişte ucenici din cei şaptezeci de apostoli, pe care i-a socotit îndemînatici la propovăduire.
Deci, multe sînt călătoriile şi drumurile acestui apostol, dar mai multe cele prin cetăţi şi prin sate, în care, semănînd cuvîntul cunoştinţei de Dumnezeu, a secerat spicele bunei credinţe. Însă cu neputinţă este a descrie cu amănuntul toate călătoriile, primejdiile şi necazurile pe care le pătimea în fiecare cetate şi sat. Dar ca să nu lipsim pe ascultători de povestirile folositoare, despre Sfîntul Andrei, vom povesti pe cele mai vestite şi mai mari, pentru dragostea lor.
Umblînd apostolul lui Hristos din loc în loc, a mers într-o cetate care este în partea dreaptă a Mării Negre, cînd, plutim spre Cafa, care se numeşte Amisonul şi este departe de Sinopi, ca la o sută douăzeci şi opt de mile şi jumătate. Acolo a aflat Sfîntul Andrei mulţi oameni rătăciţi şi necredincioşi. Unii, cuprinşi de rătăcirea elinească, iar alţii, de cea iudaică. Însă între aceste deosebite rătăciri şi păgînătăţi aflîndu-se amisinenii, aveau şi o bunătate, iubirea de străini, adică să primească pe oamenii străini şi să ospăteze pe drumeţi.
Deci, mergînd sfîntul la dînşii, a găzduit la casa unui iudeu şi socotea cum şi în ce chip să atragă atîta mulţime de oameni rătăciţi şi să-i prindă în năvodul învăţăturii şi propovăduiri sale. Aşa socotind sfîntul, s-a sculat într-o dimineaţă şi a mers la sinagoga iudeilor, unde erau adunaţi ei după obiceiul lor. Acolo l-au întrebat iudeii cine este, de unde este şi ce fel este propovăduirea lui.
Sfîntul, începînd propovăduirea lui despre Hristos, i-a învăţat şi din cărţile lui Moise, dar i-a învăţat şi din cele prooroceşti. Din toate acestea a dovedit că Hristos este acelaşi pe Care L-au vestit mai înainte proorocii; Care, pentru mîntuirea oamenilor a venit în lume, aducînd spre dovedire martori şi pe însuşi Mergătorul înainte şi cîte a învăţat el. Acestea şi altele asemenea, după ce le-a zis către dînşii şi după ce a scris adevărata credinţă în sufletele lor şi după ce i-a adus pe dînşii în mrejele sale, în acest chip s-a arătat vînător de oameni, după cuvîntul Dascălului său, pe care l-a zis cînd i-a chemat la ucenicie: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi vînători de oameni.
Auzind iudeii cuvîntul Apostolului, îndată s-au întors la Domnul şi, pocăindu-se, s-au botezat şi s-au făcut creştini, în loc de iudei; robi ai lui Hristos, în loc de ai pierzării. După aceasta, pe cîţi bolnavi aveau îi aduceau înaintea apostolului şi fiecare îşi lua tămăduire de orice boală ar fi fost cuprins. Şi s-a făcut apostolul acolo, nu numai doctor al sufletelor, ci s-a arătat tămăduitor al multor feluri de boli. Apoi a zidit biserici şi le-a hirotonit preoţi din iudeii care crezuseră.
Ducîndu-se de acolo, a mers în Trapezunda şi acolo, asemenea, învăţînd şi botezînd pe mulţi, încă şi preoţi hirotonind; după aceasta s-a dus în Lazichia. Iar Trapezunda şi Lazichia sînt cetăţi şi neamuri din partea de răsărit a Mării Negre şi cîţi au umblat în părţile acelea, ştiu cetăţile acestea. Ci şi acolo iarăşi asemenea făcînd apostolul şi mulţime nenumărată de iudei şi de elini aducînd la Hristos, a pus în gînd să se ducă la Ierusalim. Pe de o parte, ca să serbeze acolo praznicul Paştelui ce se apropia, iar pe de altă parte, ca să se întîlnească cu fratele său Petru. Şi mai ales dorea să vadă şi pe Apostolul Pavel, de care auzise că s-a întors de la legea evreiască şi a venit la propovăduirea apostolilor şi cum că este şi el apostol şi dascăl al neamurilor.
Deci s-a dus şi şi-a împlinit dorinţa lui cea după Dumnezeu. După aceasta s-a întors împreună cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu la cetatea Efesului, care era în soarta (grija) lui Ioan.
Însă acolo aflîndu-se apostolul a văzut o descoperire de la Dumnezeu ca să meargă în Bitinia, să înveţe pe oamenii cei din soarta lui. Pentru aceasta s-a pornit şi s-a dus în cetatea Niceei, care se numea atunci Elicori, şi era nezidită împrejur. Mai pe urmă Cezarul Traian a zidit-o pe dînsa şi turnuri are întru ea, şi pentru ca să biruiască, a numit-o Niceea.
Dar nici iezerul ce este în ziua de astăzi aproape de dînsa, şi se numeşte Ascania, nu era atunci atît de limpede şi curăţit precum se vede astăzi. Că după cum scriu hronografii, mai pe urmă de cutremure s-a umplut de apă şi ca Marea Pontului s-a făcut şi s-a limpezit precum este acum.
În această cetate mergînd Sfîntul Apostol Andrei şi văzînd mulţime nenumărată de oameni, iudei şi elini, a cugetat să facă mai întîi minuni, ca să-i înduplece să se întoarcă de la rătăcirea lor. Pentru că oamenii cei simpli, mai lesne se încredinţează cînd văd minuni, decît numai cu cuvîntul. Pentru aceasta şi apostolul de multe ori pe cei muţi îi făcea să vorbească, iar alteori tămăduia pe cei bolnavi. Încă şi alte minuni de multe feluri făcînd, s-a făcut doctor fără de plată celor bolnavi. Încă şi balauri, fiare mari şi înfricoşătoare, care se încuibaseră în locul acela, numai cu toiagul cel de fier pe care îl purta, al cărui vîrf avea cruce înfiptă, îi izgonea şi-i omora.
Şi capiştile zeilor celor cu nume mincinoase, ale elinilor, ale Afroditei şi ale Artemidei, pe toate din temelii le-a sfărîmat. Iar cîţi din elini nu au crezut în învăţătura apostolului, umplîndu-se de duh rău, săreau şi săltau, cărnurile îşi mîncau şi alte nenumărate rele pătimeau, primind vrednică muncă pentru necredinţa lor. Iar ucenicul lui Hristos, Andrei, care a venit să mîntuiască pe cei păcătoşi, nu i-a lăsat pînă în sfîrşit să piară aşa întru întunericul rătăcirii, ci izbăvindu-i pe dînşii de lucrarea cea diavolească, a tămăduit şi sufletele lor şi le-a luminat cu lumina credinţei în Dumnezeu.
Deci, doi ani după ce a zăbovit acolo în cetatea Niceei şi le-a hirotonit preoţi din oamenii cei ce crezuse, s-a dus în Nicomidia în care era un mare număr de oameni, dar care erau cu totul întunecaţi de înşelăciunea elinească. Apostolul lui Hristos şi acolo a făcut tot asemenea. Apoi botezînd pe mulţi din elini, de acolo s-a dus la Calcedon şi de la Calcedon a umblat prin toată Propontida, adică prin tot locul de la scutarul Constantinopolului pînă la Neocastra. De acolo s-a dus la Pontoiraclia, şi de aici s-a dus la cetatea Amastrida, care era foarte mare, şi se afla în partea de răsărit a Mării Negre.
Dar în cetăţile acestea nu umbla Sfîntul Apostol Andrei aşa precum noi povestim pe scurt. Ci în fiecare cetate unde umbla, multe ispite şi multe împotriviri avea, dar, cu ajutorul lui Hristos, pe toate le biruia, fiindcă Hristos era apărătorul lui şi pe toate cele potrivnice le făcea lesnicioase. Căci şi cu nebunia cea văzută a propovăduirii, biruia pe înţelepţii elinilor.
După acestea, ieşind din Amastrida, s-a dus în altă cetate care se numeşte Sinopi, unde se povesteşte în nişte cuvîntări vechi, cum că ar fi venit şi Sfîntul Apostol Petru să vadă pe fratele său. Chiar şi creştinii din Sinopi arată pînă în ziua de astăzi două scaune de marmură, pe care le au în mare cinste şi evlavie, şi zic că acolo şedeau dumnezeieştii Apostoli, Petru şi Andrei, şi învăţau poporul.
Încă şi o icoană din acea vreme se află acolo la Sinopi, avînd închipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumărate şi pînă în ziua de astăzi întru slava lui Hristos şi întru cinstea apostolului, ca să vadă creştinii că nu numai în vremea cît au trăit apostolii au făcut minuni, ci şi după moarte pot să facă asemenea minuni cu puterea lui Hristos, dascălul lor.
Dar şi altă veste ne povesteşte că Apostolul Matia, unul din cei doisprezece apostoli, care împreună s-a numărat cu cei unsprezece apostoli, în locul vînzătorului Iuda, şi el se întîmplase a veni mai înainte în Sinopi, vrînd să meargă la Cafa să propovăduiască; iar sinopienii l-au prins şi l-au închis în temniţă.
Deci mergînd Apostolul Andrei acolo şi auzind că Apostolul Matia este închis în temniţă, a făcut rugăciune şi, cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-au zdrobit legăturile, temniţa s-a deschis şi a ieşit Apostolul Matia din închisoare, iar împreună cu dînsul şi ceilalţi legaţi. Iar sinopienii iudei aveau credinţă, dar erau cruzi şi sălbatici cu sufletele încît numai cu chipul şi cu faţa se vedeau că nu sînt fiare.
Deci auzind că Apostolul a zdrobit legăturile şi a deschis temniţa, adunîndu-se toţi, voiau să vadă casa în care găzduia el. Unii, privindu-l cu cruzime şi cu nemilostivire, îl tîrau de picioare, alţii îl trăgeau de mîini şi-l tăvăleau prin ţărînă. Alţii, cu dinţii ca nişte fiare sălbatice îl muşcau, cu lemne îl băteau, cu pietre îl loveau, şi fiecare dădea cu orice apuca. Mai pe urmă socotind că a murit din chinuirea cea multă, l-au aruncat afară din cetate la gunoi. Apostolul a pătimit acestea, urmînd lui Hristos, dascălul său.
Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Său, ci în noaptea aceea arătîndu-i-se lui şi dîndu-i îndrăzneală, l-a sculat sănătos. Şi nu numai aceasta, ci şi un deget al lui pe care îl muşcase unul din mîncătorii aceia, i l-a făcut sănătos. După aceea, binecuvîntîndu-l pe dînsul, învăţîndu-l şi îndemnîndu-l să nu se lenevească de propovăduirea Lui, s-a înălţat la cer. Iar apostolul dimineaţa s-a sculat şi s-a dus sănătos în Sinopii neavînd nici măcar un semn de răni, încît ar fi putut zice că vine de la vreun praznic, bucurîndu-se.
Această minune după ce au văzut-o sinopenii, minunîndu-se de răbdarea sfîntului, cea mai presus de om, şi pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, cum într-o noapte L-a făcut pe el sănătos; căindu-se, s-au întors de la rătăcirea lor şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele Sfîntului Apostol, cerînd iertare. După aceea, sfîntul, învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului şi botezîndu-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, i-a făcut pe dînşii robi ai lui Hristos în loc de robi ai diavolului. Încă şi alte nenumărate minuni a făcut sfîntul apostol în cetatea aceea, în numele lui Hristos, dintre care ascultaţi o preaslăvită minune spre încredinţarea celorlalte.
O femeie oarecare avea un fiu, unul născut, pe care un om duşman l-a ucis apoi s-a făcut nevăzut şi nu s-a aflat, iar mortul zăcea aruncat în drum. De acest lucru înştiinţîndu-se apostolul, s-a dus acolo l-a locul unde era mortul. Şi făcîndu-i-se milă de mama celui ucis, apoi vrînd să atragă şi pe popor spre mai multă credinţă, prin rugăciune l-a înviat şi l-a dat pe el viu mamei sale. Această minune după ce au văzut-o sinopenii, cu toţii, împreună cu femeile şi cu copiii, au crezut în Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoţi, pe cei mai iscusiţi din cei ce crezuse, şi aşa după ce a luminat pe cei mai mulţi din sinopeni cu Sfîntul Botez şi i-a făcut popor sfinţit al lui Hristos şi vrednic cu adevărat de turma lui, s-a dus a doua oară în cetatea Amisonului şi de acolo s-a dus iarăşi la Trapezunda.
Deci, botezînd şi pe ceilalţi oameni care mai rămăseseră necredincioşi din întîia propovăduire de acolo, s-a dus la cetatea Neocezareea şi acolo, asemenea, cuvîntul bunei credinţe semănîndu-l şi pe mulţi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu întorcîndu-i şi cu Sfîntul Botez luminîndu-i, s-a dus de la Neocezareea în altă cetate ce se numeşte Samosata. Iar în această cetate lucuiau în acea vreme oameni cufundaţi în deşertăciune elinească, iar întru înşelăciunea cea din afară a lumii, erau foarte pricopsiţi. Şi din pricina înşelăciunii erau neîntorşi către credinţa lui Hristos, fiindcă pentru meşteşugul filosofiei lor, fiecare se ferea să vorbească cu dînşii.
Iar dumnezeiescul Apostol Andrei prin rîvna propovăduirii, ca pe o ţesătură de păianjen a rupt împletiturile ritorilor şi le-a arătat lor că înţelepciunea pe care o aveau este deşartă şi n-au cunoştinţă nici cît un copil mic. Aşa, în puţine zile, cu cuvintele şi cu minunile, pescarul înfruntînd învăţătura filosofilor şi cu lucrările semnelor plecînd sufletele acestora, şi către buna credinţă întorcîndu-i, s-a dus la Ierusalim şi s-a întîlnit cu ceilalţi apostoli, pentru ca să facă un sobor, cum să se serbeze praznicul Paştelui.
Iar cum că apostolii se adunau în Ierusalim şi făceau sobor pentru pricinile ce se întîmplase în vremurile acelea, poate cineva să cunoască din Faptele Apostolilor, pe care le-a scris dumnezeiescul Luca Evanghelistul. Căci scrie el acolo în Fapte, capitolul 15, şi zice: Şi apostolii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvînt şi celelalte. Iar după ce s-a sfîrşit praznicul, luînd cu sine pe apostolul Matia şi pe Tadeu, care se aflau la Ierusalim pentru aceeaşi pricină, s-au întors la cetatea Edesa, care în ziua de azi se numeşte Horasan şi este spre părţile răsăritului în hotarele Mesopotamiei.
Deci, acolo puţine zile petrecînd apostolul Andrei, pe Matia şi pe Tadeu i-a lăsat să propovăduiască în părţile acelea, iar el s-a întors în părţile Mării Negre cele dinspre răsărit. Întîi s-a dus în ţara Alanilor, unde, propovăduind Evanghelia Darului şi pe mulţi întorcînd către credinţa cea întru Hristos, s-a mutat la Avazgi şi, intrînd în Sevastopole, cetatea de acolo, îi învăţa şi propovăduia taina lui Hristos şi nenumărate mulţimi de oameni a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.
Însă nici de mîntuirea Zachenilor şi a Vosporanilor nu s-a lenevit, ci şi la aceştia a mers şi de vreme ce pe zacheni i-a aflat cu totul nesupuşi, urînd nesupunerea cu sălbăticia acestora, a voit a se duce de la dînşii, căci erau neprimitori de dumnezeiasca sămînţă a cuvîntului lui Dumnezeu şi nevrednici de sfînta credinţă, iar buna supunere a vosporanilor lăudînd-o, s-a dus la dînşii. Vosporanii se numesc toţi aceia care locuiesc în strîmtoarea Cafa, căci Cafa aceasta de care auzim nu este cetate, ci este un loc în chipul şi asemănarea Moreii.
La Vosporani a petrecut Sfîntul Apostol Andrei multă vreme, căci i-a aflat foarte supuşi şi lesne primitori de învăţătură a apostolului, în care se povestea că s-au aflat şi nişte icoane de sfinţi închipuiţi cu ceară şi că dovedeau un meşteşug preaiscusit, cu anevoie de urmat şi cu multă înţelepciune de mîini făcute, care întrec tot meşteşugul.
Deci, petrecînd la Vosporani multă vreme, de acolo Sfîntul Andrei s-a dus la Cafa, care se numeşte Herson, ţară strălucită şi cu mulţi oameni, deşi întru credinţă sănătoasă, nu lesne înfiptă, ci către alte învăţături lesne primitoare aflîndu-se. Acolo intrînd cu înţelepciune şi propovăduind cuvîntul dreptei credinţe şi făcînd minuni, i-a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.
În acest chip vînînd apostolul pe kersoneni şi, ca pe nişte peşti cuvîntători, aducîndu-i dar lui Hristos, după pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici şi în părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei şi a ajuns pînă la rîul Niprului; şi în Munţii Kievului a poposit, unde a rămas într-o noapte. A doua zi, sculîndu-se din somn, a zis către ucenicii care erau cu dînsul: "Vedeţi aceşti munţi? Credeţi-mă că peste aceştia o să strălucească darul lui Dumnezeu şi o să se facă cetate mare aici şi multe biserici o să se ridice lui Dumnezeu şi o să se lumineze cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei".
Şi suindu-se pe munţii aceia, i-a binecuvîntat şi a înfipt o cruce, mai înainte vestind încredinţarea poporului aceluia de la scaunul său cel apostolesc, care s-a întemeiat în Bizanţ şi a mers şi prin părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei, pînă unde este acum marea cetate a Novgorodului.
De acolo s-a întors pe mare iarăşi la cetatea Sinopi. Şi învăţînd iarăşi acolo cuvîntul Domnului, şi mai întorcînd şi pe ceilalţi oameni, cîţi au rămas nebotezaţi din propovăduirea cea dintîi şi pe cei credincioşi întărindu-i în credinţă, le-a hirotonit episcop al acelui loc pe un apostol din cei şaptezeci, cu numele Filolog.
De acolo a venit în Bizanţ, care în acea vreme nu era în starea în care se vede în ziua de astăzi, ci cuprindea numai o părticică - cît este palatul împărătesc -, ci mai pe urmă, Constantin a strălucit-o şi a adus-o în starea în care se vede acum şi, după numele său, a numit-o "Cetatea lui Constantin".
În această cetate mergînd acest mare apostol, a făcut şi acolo asemenea. Căci cu cuvintele sale şi cu minunile învăţîndu-i şi cu Sfîntul Botez luminîndu-i, a întors şi pe bizantini la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, făcîndu-i fii ai luminii prin primirea credinţei. Încă şi o biserică minunată a ridicat în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în mijlocul cetăţii, aşezînd-o păzitoare şi apărătoare a dreptei credinţe de acei împăraţi din vremurile cele mai de pe urmă. Apoi hirotonisindu-le şi episcop pe Sfîntul Stahie, unul din cei şaptezeci de apostoli, de acolo s-a dus în Iraclia Traciei, care este departe de Constantinopol, spre apus, cale de două zile.
Deci întru această cetate asemenea învăţînd şi propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu şi pe mulţi întorcîndu-i la cunoştinţa Darului, le-a hirotonit episcop în locul acela pe Apelin. De acolo a ieşit în cetăţile şi satele de primprejur, asemenea, învăţînd, botezînd şi întorcînd pe popoare la credinţa în Hristos, adevăratul Dumnezeu şi biserici zidind în numele Lui, a făcut din sufletele lor biserici însufleţite ale Sfîntului Duh. Aşa a făcut prin toată Tracia, prin Macedonia şi prin toată Tesalia, prin cea dintîi şi prin cea de-a doua şi de la Tesalonic pînă la Licostom şi pînă la Farsala.
După ce a trecut Tesalia şi Elada, s-a dus în vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeşte Moreia. Şi în acest loc este cetatea care în ziua de astăzi se numeşte Paleapatra. În această cetate a intrat Sfîntul Apostol Andrei şi, ducîndu-se pedestru, a găzduit în casa unui om, care se numea Sosie, şi care zăcea în pat, fiind bolnav de o grea boală. Acesta a aflat doctor pe sfîntul, căci, cum a intrat în casa lui şi a pus sfînta lui mînă pe dînsul, îndată s-a sculat Sosie sănătos, neavînd nici urmă de boală.
Dar nu numai acesta, ci şi un rob al femeii Maximila, soţia antipatului Patrelor, se afla în zilele acelea aruncat într-un gunoi al cetăţii, cu totul topit de boală, şi nu mai avea acum nici o nădejde de viaţă. Sfîntul Andrei, fiind ucenic al lui Hristos, la Care nici rob, nici slobod nu se socoteşte prost, ci pe toţi întocmai îi are, n-a trecut cu vederea pe robul acela, ca să se bîntuie cu totul de cumplita boală, ci numai cu cuvîntul zicînd: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Care eu Îl propovăduiesc, scoală-te!" Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase Împărate! s-a sculat cu totul sănătos. Robul acela, mergînd la stăpîna sa, i-a povestit ei toate cele ce i s-au întîmplat.
N-au trecut multe zile la mijloc şi femeia aceea, Maximila, stăpîna robului celui tămăduit, a căzut într-o boală grea, în aşa fel încît nici meşteşugurile doctorilor nu puteau să-i folosească, nici bogăţia bărbatului ei nu-i ajungea să o dea pentru doctori, căci bărbatul ei era, precum am zis, domn al locului aceluia şi se numea Egheat.
Într-o boală ca aceasta aflîndu-se, şi-a adus aminte de străinul, de săracul, de defăimatul apostol şi, numaidecît, l-a chemat, şi după ce a venit, a căzut la picioarele lui. Şi ce a făcut apostolul? El şi-a pus sfînta sa mînă pe femeia cea bolnavă şi numaidecît s-a făcut cu totul sănătoasă. Această minune văzînd-o Egheat, a luat multă avuţie şi a aruncat-o la picioarele apostolului, rugîndu-l să o ia pentru doctorie.
Dar scopul Sfîntului Apostol nu era să strîngă bogăţia cea vremelnică, ci bogăţia cea veşnică, pentru mîntuirea poporului şi pentru pocăinţa şi întoarcerea antipatului Egheat. Pentru aceasta sfîntul nicidecum nu a primit, ci mai vîrtos a zis: "Dascălul nostru Hristos aşa ne-a poruncit nouă: În dar aţi luat, în dar să daţi". Acestea zicîndu-le sfîntul şi învăţîndu-i pe dînşii cuvîntul adevărului, s-a dus de la dînşii.
Umblînd prin cetate, a văzut zăcînd într-un cerdac pe un om slăbănog, care era de multă vreme bolnav, neputînd să umble nicidecum, nici să se mişte şi nu avea nici un om care să-l îngrijească. Iar sfîntul şi pe acesta numai cu numele lui Hristos l-a făcut sănătos. Şi nu numai minunile acestea le-a făcut Sfîntul Apostol Andrei acolo, ci şi ochii multor orbi i-a deschis. Pe un om lepros, care zăcea afară din cetate pe gunoi, ca Iov cel de demult, şi pe acela l-a tămăduit, numai cît l-a botezat în mare în numele Sfintei Treimi; şi acela, după ce s-a botezat şi s-a însănătoşit, s-a făcut următor al apostolului şi propovăduia cu mare glas tuturor, prin puterea lui Hristos.
Astfel, apostolul cu cuvintele sale, cu minunile şi cu semnele întorcînd la cunoştinţa de Dumnezeu pe tot poporul care era în toată Ahaia, făcîndu-i turmă a lui Hristos şi popor sfînt, se bucura şi se veselea cu duhul, slăvind pe Dumnezeu. După aceasta, singură mulţimea creştinilor care crezuseră a surpat capiştile idoleşti, a zdrobit pe idoli şi a ars cărţile cele elineşti ca pe nişte pricini ale rătăcirii oamenilor, dînd cu aceasta o pildă de adeverire a credinţei lor celei adevărate. Apoi, adunîndu-şi avuţia lor, au aruncat-o la picioarele Apostolului.
Iar el a lăudat osîrdia lor şi socoteala cea bună a primit-o, iar avuţia nu a primit-o. Ci le-a poruncit, pe unele să le împartă la cei lipsiţi şi săraci, iar pe altele să le cheltuiască la zidirea bisericii, care în puţine zile s-a săvîrşit. Şi se adunau acolo creştini, unde se slujea Sfînta Liturghie şi se sfinţeau de episcopii şi de preoţii cei hirotoniţi de Sfîntul Apostol Andrei, ascultînd şi învăţătura cea de miere izvorîtoare a sfîntului. Fiindcă, totdeauna îi învăţa din cărţile lui Moise şi din ale proorocilor şi dovedea cum că unul şi acelaşi purtător de lege este şi al Aşezămîntului celui vechi şi al celui Nou, care la sfîrşitul veacului S-a pogorît din cer şi S-a întrupat din Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, pentru mîntuirea neamului omenesc.
Dar în timp ce s-au făcut acestea, antipatul Egheat - despre care mai înainte am zis că avea femeie pe Maximila, pe care a tămăduit-o apostolul -, s-a dus la Roma, la Cezarul, ca să-şi dea seama pentru slujba împărătească pe care o avea şi să se sîrguiască ca să-şi ia iarăşi stăpînirea sa. Iar fratele său, Stratoclis cu numele, care era înţelept şi învăţat şi care abia venise atunci de curînd de la Atena, unde fusese pentru învăţăturile filosofice, a rămas epitrop în locul lui. Şi avea un rob credincios şi preaînţelept, pe care îl iubea foarte mult. Pe acesta, în acele zile, l-a apucat un drac înfricoşat şi era vedere pricinuitoare de multă jale. Acestea văzîndu-le Stratoclis, plîngea, se supăra, se amăra şi căuta doctor spre tămăduirea acestei boli. Însă, să vedeţi iconomia lui Dumnezeu, cum aduce pe om la cunoştinţa adevărului.
Auzind Maximila, femeia antipatului, pricina aceasta, l-a vestit aşa: "Pentru ce tu fratele bărbatului meu şi cumnate, avînd în mîinile tale doctor fără de plată te întristezi şi te necăjeşti? Aici este un om străin şi sărac cu numele de Andrei, pe acela dacă îl vei chema, fără plată într-un ceas poate şi pe robul tău cel credincios să-l tămăduiască şi pe tine de supărarea aceasta să te mîngîie şi să te veselească. Căci şi eu, precum ai auzit, cît de cumplită boală aveam încît şi de viaţă mă deznădăjduisem şi numai cu un cuvînt al lui sînt acum sănătoasă".
Acestea auzind Stratoclis, îndată a chemat pe sfîntul. Şi numai cum a intrat apostolul lui Hristos, îndată a ieşit dracul şi s-a dus din locul acela. Şi s-a făcut sănătos şi înţeleptul rob, cel mai înainte legat cu lanţuri de fier. Această minune dacă a văzut-o Stratoclis şi Maximila îndată au anatematizat înşelăciunea elinească şi s-au făcut creştini, botezîndu-i apostolul. De atunci erau nedespărţiţi de sfîntul şi în toate zilele învăţau de la dînsul cunoştinţa cea mai desăvîrşită a tainei sfintei credinţe creştineşti.
Acestea astfel făcîndu-se, s-a întors şi Egheat, antipatul, de la Roma. Şi după cîteva zile a vrut să-şi cunoască femeia sa. Iar ea, fiind botezată şi nevrînd să se împărtăşească cu bărbatul ei cel necredincios şi nebotezat, întîi s-a prefăcut că este bolnavă. Iar după cîteva zile, pentru că a văzut că nu se poate ascunde pînă la sfîrşit, s-a arătat. Căci famenii au arătat bărbatului ei şi au zis: "Ea, de cînd tu te-ai dus la Roma, nici bucatele de mai înainte nu le mai mănîncă, nici marilor zei nu se închină, ci cu totul s-a pironit cu socoteala şi cu scopul ei, de un oarecare om bătrîn şi străin care este aici.
Acestea dacă le-a auzit Egheat, cu totul s-a îndrăcit de mînie, şi cu totul şi-a ieşit din minţi. Ocăra şi înfricoşa şi numai un scop avea: cum să omoare pe Apostolul Andrei. Deci, cîtăva vreme l-a pus în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce moarte îl va omorî. Iar la miezul nopţii, Stratoclis, luînd pe cumnata sa Maximila şi pe alţii, care erau mai sîrguitori în credinţă dintre cei ce crezuseră, s-au dus în temniţa care era pecetluită cu pecetea lui Egheat şi pe care ostaşii cu grijă o străjuiau.
Deci acolo ducîndu-se, încetişor au bătut la uşă încît să audă sfîntul. Auzindu-i sfîntul, cu rugăciunea a deschis uşa temniţei şi au intrat înăuntru. Atunci Stratoclis şi Maximila au căzut la picioarele sfîntului, rugîndu-se şi cerînd ca să-i întărească şi să-i împuternicească în credinţa lui Hristos. Iar sfîntul multe zicînd, i-a învăţat cele cuviincioase şi i-a sfătuit, iar pe Stratoclis hirotonindu-l episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dînşii cu pace. Ducîndu-se ei, Sfîntul Andrei iarăşi cu rugăciunea închizînd uşile temniţei, precum erau şi mai înainte pecetluite, şedea înăuntru aşteptînd hotărîrea păgînului Egheat.
Deci, antipatul, văzînd că femeia lui Maximila, cu totul s-a lepădat de dînsul, aprinzîndu-se de mînie, a hotărît asupra Sfîntului Apostol moarte de cruce. El socotea căci cu aceasta va supăra pe Sfîntul Andrei, dar nu ştia că o moarte ca aceasta era bucurie, veselie şi viaţă veşnică a sfîntului, căci vrea să se facă împreună părtaş al patimilor lui Hristos, dascălul lui.
Pentru aceasta, ducîndu-l ostaşii ca să-l răstignească, văzînd crucea a lăudat-o pe dînsa, ca pe una ce avea să se facă pricină a suirii lui la cer. Apoi pe creştinii cei ce s-au aflat acolo, învăţîndu-i şi întărindu-i, s-a suit pe cruce bucurîndu-se, iar ostaşii lui Egheat, făcînd voia domnului lor, au pironit pe cruce mîinile şi picioarele apostolului, pentru care lucru preoţii şi diaconii din Ahaia au scris aşa:
"Pătimirea Sfîntului Apostol Andrei, pe care noi am văzut-o cu ochii noştri, toţi preoţii şi diaconii bisericilor Ahaiei, scriem tuturor Bisericilor, care sînt la Răsărit şi la Apus, la Miazăzi şi la Miazănoapte, care sînt alcătuite şi zidite în numele lui Hristos, pace vouă şi tuturor celor ce cred întru Unul desăvîrşit Dumnezeu în Treime, întru adevăratul Părintele Cel nenăscut, întru adevăratul Fiul Cel născut, întru adevăratul Sfîntul Duh, Care din Tatăl purcede şi întru Fiul se odihneşte. Căci această credinţă am învăţat de la Sfîntul Andrei, apostolul lui Hristos, a cărui pătimire noi văzînd-o, am biruit şi după cît am putut o istorisim".
Antipatul Egheat, întorcîndu-se de la Roma cu stăpînire înnoită şi intrînd în cetatea Patrelor, a început a sili pe cei ce credeau în Hristos să aducă jertfe idolilor. Acestuia, ieşindu-i înainte Sfîntul Andrei, i-a zis: "Ţi se cade ţie, judecător fiind al poporului, a cunoaşte pe Judecătorul tău, care este în cer, şi cunoscîndu-L pe El, să te închini Lui şi, închinîndu-te adevăratului Dumnezeu, să te întorci de la aceia care nu sînt dumnezei".
Iar Egheat a zis către dînsul: "Au tu eşti Andrei care risipeşti locaşurile zeilor şi sfătuieşti pe popor să primească credinţa cea vrăjitorească, care de curînd s-a arătat şi pe care împăraţii Romei au poruncit să o piardă?"
Sfîntul Andrei a zis: "Împăraţii Romei încă nu au cunoscut aceasta, că Fiul lui Dumnezeu venind pe pămînt pentru mîntuirea oamenilor întru adevăr a arătat cum că idolii aceia, nu numai că nu sînt dumnezei, ci draci necuraţi şi vrăjmaşi ai neamului omenesc, care îi învaţă pe oameni şi îi îndeamnă spre toată necurăţia. Căci mîniind pe Dumnezeu să se întoarcă de la dînşii şi să nu-i asculte. Iar cînd se va mînia Dumnezeu asupra lor şi se va întoarce de la oameni, atunci diavolii îi iau pe ei sub a lor stăpînire şi pînă întru atît îi amăgesc pe dînşii încît îi scot goi cu totul de faptele bune, nimic altceva avînd, decît păcatele lor pe care le duc cu ei".
Egheat a zis: "Aceste cuvinte băbeşti şi deşarte, cînd le propovăduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce". Sfîntul Andrei a răspuns: "O, de ai fi voit a cunoaşte taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa către noi, a răbdat Crucea, nu fără de voie, ci de bunăvoie, pentru care eu însumi sînt martor, cum că şi vremea patimilor Sale o ştia mai dinainte şi mai dinainte ne-a spus despre Învierea Sa, cea de a treia zi şi la cina cea mai de pe urmă împreună cu noi şezînd, ne-a spus despre vînzătorul Său, ne-a spus şi despre cele ce aveau să fie asupra Sa. Şi ştiind locul acela, în care era să fie dat iudeilor, de bunăvoie a venit". Iar Egheat a zis: "Mă minunez de tine, căci om înţelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care în orice chip, cu voie, ori fără voie, îl mărturiseşti că a fost răstignit pe cruce".
Apostolul a răspuns: "Mare este taina Sfintei Cruci şi, dacă vei voii să asculţi, eu îţi voi povesti ţie". Iar el a răspuns: "Nu este aceea taină, ci pedeapsă a făcătorilor de rele". Sfîntul Andrei a răspuns: "Acea pedeapsă este taina înnoirii oamenilor, numai să voieşti a mă asculta cu îndelungă răbdare". Egheat a zis: "Iată, te ascult pe tine cu îndelungă răbdare, însă şi tu, de nu vei face ceea ce eu îţi poruncesc, aceeaşi taină a Crucii, asupră-ţi vei purta". Iar apostolul a zis: "De m-aş fi temut eu de pedeapsa Crucii nu aş fi lăudat Crucea niciodată". Egheat a zis: "Precum din nebunia ta lauzi Crucea, aşa dintru îndrăzneala ta nu te temi de moarte".
Apostolul a răspuns: "Nu din îndrăzneală, ci din credinţă nu mă tem de moarte. Căci moartea drepţilor este cinstită, iar a păcătoşilor este cumplită. Deci, eu voiesc ca să asculţi taina Crucii, şi cunoscînd adevărul să crezi şi, crezînd, să-ţi afli sufletul tău". Egheat a zis: "Acel lucru se află care a pierit? Au doar a pierit sufletul meu că îmi porunceşti a-l afla pe el printr-o credinţă pe care nu o ştiu în ce fel este?"
Sfîntul Andrei a răspuns: "Aceasta este care o vei învăţa de la mine, căci eu îţi voi arăta ţie pierderea sufletelor omeneşti, ca să cunoşti mîntuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintîi prin călcarea poruncii, adică prin lemn a adus moartea în lume şi se cădea neamului omenesc ca prin pătimirea cea de pe lemn, să se izbăvească de moarte. Şi precum din pămîntul cel curat era zidit omul cel dintîi, care a adus moartea prin lemnul încălcării de poruncă, aşa se cădea a se naşte Hristos din Fecioara cea curată, om desăvîrşit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintîi şi a înnoit viaţa cea veşnică, pe care toţi oamenii o pierduseră şi prin lemnul Crucii să se întoarcă de la lemnul poftei, spre care omul cel dintîi, întinzîndu-şi mîinile, a greşit, aşa se cădea ca Fiul lui Dumnezeu să-şi întindă pe Cruce mîinile Sale cele nevinovate, pentru neînfrînarea mîinilor omeneşti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, să guste fierea amară şi luînd asupra Sa moartea noastră, să ne dea nemurirea Sa".
După acestea Egheat a zis: "Aceste cuvinte povesteşte-le acelora care te ascultă, iar tu de nu vei asculta porunca mea şi de nu vei aduce jertfă zeilor, apoi bătîndu-te cu toiege, te voi răstigni pe Crucea pe care tu o lauzi".
Sfîntul Andrei a răspuns: "Eu Unuia, Adevăratului şi Atotputernicului Dumnezeu, în toate zilele îi aduc, nu fum de tămîie, nici carne de boi, nici sînge de ţapi, ci pe Mielul cel fără de prihană, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Cărui preacinstit Trup se împărtăşeşte tot poporul cel credincios şi bea Sîngele Lui, pe cînd Mielul acesta rămîne întreg şi viu. Deşi cu adevărat se înjunghie şi cu adevărat Trupul Lui de toţi se mănîncă şi Sîngele Lui de toţi se bea, însă, precum zic, totdeauna petrece întreg, fără de prihană şi viu". Egheat a zis: "Cum poate fi aceasta?"
Sfîntul Andrei a răspuns: "Dacă voieşti să ştii, fă-te ucenic, ca să înveţi aceea pentru care întrebi". Egheat a zis: "Eu acea învăţătură de la tine cu chinuri o voi cerca". Apostolul a răspuns: "Mă mir de tine, că tu, om înţelept fiind, grăieşti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-mă cu munci, să cunoşti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit şi taina Jertfei! De vei crede că Dumnezeu Cel răstignit de iudei este Dumnezeu adevărat, atunci îţi voi arăta cum, omorît fiind trăieşte şi cum jertfit fiind şi mîncat, petrece întreg întru Împărăţia Sa". Egheat a zis: "Dacă este omorît, şi de oameni este mîncat, precum zici, apoi cum poate fi viu şi întreg?" Apostolul a răspuns: "Dacă vei crede cu toată inima ta, vei putea cunoaşte această Taină; iar de nu vei crede, nu vei cunoaşte niciodată această taină".
Atunci Egheat, mîniindu-se, a poruncit să arunce pe apostol în temniţă. Şi aruncat fiind sfîntul în temniţă, s-a adunat la dînsul mult popor din toată latura aceea şi voia să-l ucidă pe Egheat, iar pe Sfîntul Andrei să-l scoată din temniţă. Iar Sfîntul Apostol i-a oprit pe dînşii, învăţîndu-i şi grăind: "Nu prefaceţi pacea Domnului nostru Iisus Hristos întru tulburare diavolească, că Domnul nostru Iisus Hristos, dîndu-se pe Sine spre moarte, a arătat toată răbdarea şi împotrivă n-a grăit, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui în uliţe. Deci şi voi, tăceţi şi fiţi în pace.
Şi nu numai să nu faceţi împiedicarea muceniciei mele, ci şi voi singuri să vă gătiţi ca nişte buni nevoitori şi ostaşi ai lui Hristos, a nu vă teme de îngrozirile tiranului, ci a purta cu răbdare pe trupurile voastre rănile ce vi se vor aduce asupra voastră de chinuitori. Că de este nevoie a se teme cineva de frică, apoi se cuvine a se teme de frica aceea care nu are sfîrşit. Pentru că frica şi îngrozirile de la oameni sînt asemenea fumului, că arătîndu-se îndată se sting. Şi de dureri dacă voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfîrşit niciodată.
Căci durerile acestea vremelnice, deşi sînt mici, cu înlesnire se rabdă, iar dacă sînt mari, apoi degrabă ieşind sufletul din trup, singure se sfîrşesc. Durerile acelea sînt cumplite, care sînt acolo veşnice, unde este plîngerea cea neîncetată, strigare, tînguire şi munci fără de sfîrşit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiţi gata spre aceasta mai vîrtos, ca prin supărările acestea vremelnice să treceţi spre bucuria cea veşnică, unde vă veţi veseli totdeauna cu Hristos şi veţi împărăţi cu El".
Astfel Sfîntul Andrei, toată noaptea a petrecut-o învăţînd pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a şezut la judecată şi a adus înaintea sa pe Sfîntul Andrei şi a zis către dînsul: "Oare socotit-ai să-ţi laşi nebunia ta şi să nu mai propovăduieşti pe Hristos, ca să poţi a te veseli cu noi în această viaţă? Căci mare nebunie este de a se duce cineva de bunăvoie spre chinuri şi spre foc". Sfîntul Andrei a răspuns: "A mă veseli împreună cu tine, voi putea numai cînd tu vei crede în Hristos şi te vei lepăda de idoli; căci pe mine Hristos m-a trimis în partea aceasta în care mult popor am cîştigat Lui".
Egheat a zis: "Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amăgiţi de tine să lase deşertăciunea învăţăturii tale şi să aducă jertfele cele plăcute zeilor. Căci nu este cetate în Ahaia în care să nu fi pustiit lăcaşurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarăşi prin tine să se înoiască cinstea lor, ca cei mîniaţi prin tine, tot prin tine să fie îmblînziţi şi tu să petreci întru dragostea noastră cea prietenească. Iar dacă nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a făcut lor, şi vei fi spînzurat pe Crucea pe care tu o lauzi".
La acestea Sfîntul Andrei a răspuns: "Ascultă, fiule al pierzării, paiule gătit pentru focul cel veşnic, ascultă-mă pe mine sluga Domnului şi apostolul lui Iisus Hristos, că pînă acum am vorbit cu tine cu blîndeţe vrînd a te învăţa sfînta credinţă, că doar după cum ai înţelegere, să cunoşti adevărul lepădîndu-te de idoli, să te închini Dumnezeului Celui ce locuieşte în ceruri. Dar de vreme ce tu petreci în întuneric şi socoteşti că eu mă tem de chinurile tale, apoi găteşte asupra mea chinuri de acelea ce ştii tu că sînt mai grele, căci cu atît voi fi mai bine primit Împăratului meu cu cît mai grele chinuri voi răbda pentru El".
Atunci a poruncit Egheat, ca, întinzîndu-l pe pămînt, să-l bată. Şi după ce s-au schimbat de şapte ori cîte trei cei ce-l băteau, l-au ridicat pe Sfîntul Andrei şi l-au dus la judecător, care a zis către dînsul: "Andreie, ascultă-mă pe mine, nu-ţi vărsa sîngele în deşert, că de nu mă vei asculta, apoi pe cruce te voi răstigni". Sfîntul Andrei a răspuns: "Eu sînt rob Crucii lui Hristos, şi mai mult doresc moartea Crucii, decît să mă izbăvesc de chinuri, de care nicidecum nu mă tem; iar tu vei putea scăpa de chinurile cele veşnice care te aşteaptă, dacă ispitind răbdarea mea, vei crede în Hristos, căci eu mai mult pentru pierzarea ta mă mîhnesc, decît tu pentru pătimirea mea. De vreme ce pătimirile mele vor fi numai într-o zi, sau cel mult două şi vor sfîrşi, iar patimile tale nici după o mie de ani nu vor avea sfîrşit. De aceea nu-ţi mai înmulţi patimile, nici îţi mai aprinde focul cel veşnic".
Deci, mîniindu-se Egheat, a poruncit să-l răstignească pe Sfîntul Andrei pe cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele, că nu voia să-l pironească cu piroane, ca să nu moară degrabă, ci să-l spînzure aşa legat ca mai mult chin să pătimească şi să sufere.
Deci, slugile ighemonului, ducînd pe sfîntul la răstignire, alerga poporul, strigînd: "Ce a greşit omul acesta drept şi prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce îl duc la răstignire?" Iar Sfîntul Andrei ruga poporul, ca să nu facă împiedicare pătimirii lui. Căci mergea cu veselie şi neîncetat învăţa pe popor. Iar după ce a venit la locul lui, în care era să-l răstignească, văzînd de departe crucea gătită pentru dînsul, a strigat cu glas mare:
"Bucură-te, Cruce sfinţită cu trupul lui Hristos şi cu mădularele Lui ca nişte mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoşată oamenilor, iar acum eşti iubită şi cu dorire primită. Căci cunosc credincioşii cîtă bucurie ai în tine şi ce fel de răsplătire li se pregăteşte pentru tine. Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sînt ucenic al Aceluia Care a fost spînzurat pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, preabună Cruce, care ţi-ai cîştigat frumuseţea şi bunacuviinţă din mădularele Domnului meu. Ceea ce eşti de mult dorită şi cu osîrdie iubită, pe care neîncetat te-am căutat şi abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Deci ia-mă pe mine dintre popor, şi mă dă Învăţătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine".
Acestea zicînd şi-a dezbrăcat de pe sine hainele şi le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au înălţat pe Cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele cu frînghii, l-au răstignit şi l-au spînzurat. Şi stătea împrejurul lui mulţime de popor, ca la douăzeci de mii, întru care era şi Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga împreună cu poporul: "Cu nedreptate pătimeşte acest bărbat sfînt". Iar Sfîntul Andrei întărea pe cei ce credeau în Hristos, îi îmbărbăta spre răbdarea muncilor vremelnice, învăţîndu-i că nu este vrednică nici o muncă a vremii de acum, pe lîngă răsplătirea bunătăţilor celor ce vor să fie.
Apoi a alergat tot poporul la curtea lui Egheat strigînd şi zicînd: "Nu se cuvine a pătimi acestea, acest om sfînt, cinstit şi învăţător bun, cu bun şi blînd obicei şi înţelept, ci se cade a fi coborît de pe cruce, căci iată este a doua zi de cînd este spînzurat pe cruce şi nu încetează învăţînd dreptatea".
Atunci Egheat, temîndu-se de popor, a alergat împreună cu dînşii ca să coboare pe Sfîntul Andrei de pe cruce. Iar Sfîntul Andrei, văzînd pe Egheat, a zis către dînsul:
"Egheat, pentru ce ai venit? Dacă voieşti să crezi în Hristos, apoi, precum ţi-am făgăduit, ţi se va deschide uşa darului. Iar dacă numai pentru aceasta ai venit, ca să mă dezlegi de pe cruce, apoi să ştii că eu, pînă voi fi viu, nu voiesc să fiu coborît de pe cruce, căci acum văd pe Împăratul meu, acum mă închin lui, acum stau înaintea lui şi mă bucur; iar pentru tine mă mîhnesc şi-mi pare rău, că te aşteaptă pierzarea cea veşnică, care este gătită şi te aşteaptă pe tine. Deci, îngrijeşte pentru tine, pînă cînd este în puterea ta, ca nu în vremea aceea să începi, cînd nu-ţi va fi ţie cu putinţă".
Şi vrînd slugile să-l dezlege, nu puteau a se atinge de dînsul, apoi şi cealaltă mulţime a oamenilor care veniseră acolo, se sîrguiau unii după alţii ca să-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, căci păreau mîinile lor ca moarte. După acestea, Sfîntul Andrei a strigat cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fiu dezlegat de pe crucea pe care sînt spînzurat pentru numele Tău, ci primeşte-mă. Învăţătorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut şi care Te-am mărturisit în toată viaţa mea, şi acum încă Te mărturisesc, care doresc a Te vedea şi prin care sînt ceea ce sînt; primeşte Doamne Iisuse Hristoase în pace sufletul meu, căci acum este vremea a veni şi a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeşte-mă bunule Învăţător, şi nu porunci a fi pogorît de pe cruce, mai înainte pînă nu vei lua sufletul meu".
Zicînd el acestea, iată o lumină mare din cer l-a strălucit ca un fulger, pe care toţi o vedeau şi de jur împrejur l-a strălucit pe el, încît nu era cu putinţă ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre dînsa. Şi a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate de ceas; şi cînd lumina a dispărut, atunci şi Sfîntul Apostol şi-a dat sufletul său cel sfînt şi împreună cu dînsa s-a dus ca să stea înaintea Domnului.
Şi aşa s-a sfîrşit sfîntul bătrîn, fiind plin de zile, că a trăit ca la optzeci de ani. Că aşa se cădea, ca adevăratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfîrşit mucenicesc să-şi săvîrşească drumul propovăduirii. Iar urîtul de Dumnezeu Egheat, de îndrăcire fiind cuprins, de demonii cei slujiţi şi cinstiţi de dînsul, vrednice răsplătiri a luat, că s-a suit într-un deal înalt şi de acolo căzînd jos păgînul, s-a zdrobit şi - după cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui lîngă iad.
Iar Stratoclis şi Maximila, care era de bun neam şi fată a unui senator, care crezuse în Hristos, pogorînd cinstitul şi sfîntul trup al apostolului de pe cruce şi cu miruri ungîndu-l, l-au pus în loc însemnat. Deci, Stratoclis împărţind la săraci toată avuţia fratelui său Egheat şi zidind episcopie din avuţia sa, pe locul în care au pus trupul sfîntului, acolo şi-a petrecut cealaltă parte din viaţa sa, bine păscînd turma încredinţată lui. Asemenea şi Maximila, împărţind cea mai mare parte din bogăţia sa săracilor, şi-a oprit o parte cu care a zidit două mînăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe.
Şi astfel cu plăcere de Dumnezeu vieţuind ea, s-a dus la veşnicele locaşuri, în locul lucrurilor celor pămînteşti şi stricăcioase dobîndind frumuseţile cele cereşti şi nestricăcioase.
Iar moaştele Sfîntului Apostol Andrei au rămas în episcopia din Paleapatra mulţi ani, făcînd neîncetat minuni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa, pînă în zilele marelui Constantin, întîiul creştin între împăraţi, care a avut trei fii: Constantie, Constantin şi Consta. Doi din fii săi au luat fiecare cîte o parte din împărăţia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adică scaunul tatălui său.
Deci, acest Constantie, a primit în inima sa o dorire bună şi de suflet folositoare. A dorit să aducă în Constantinopol moaştele Sfinţilor Apostoli, ale lui Andrei, Luca şi Timotei şi să le aşeze în biserica Sfinţilor Apostoli, pe care o zidise tatăl său, marele Constantin. În acea vreme Sfîntul Artemie, care a mărturisit credinţa mai pe urmă, în vremea lui Iulian Paravatul, era domn şi augustalie în Alexandria, şi pe dînsul l-a socotit vrednic de o slujbă ca aceasta. Deci l-a chemat la sine şi i-a poruncit ca unui vrednic, să-i slujească în această lăudată slujbă.
Apoi s-a dus Sfîntul Artemie şi a luat de la Efes moaştele Sfîntului Apostol Timotei, pe ale Sfîntului Apostol Luca, de la Tivele Beoţiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele şi sfintele moaşte ale Sfîntului Apostol Andrei.
Şi aşa le-a adus cu mare cinste la împăratul Constantie în Constantinopol. Iar împăratul primindu-le şi cu multă evlavie închinîndu-se lor, apoi cu dragoste sărutîndu-le, le-a aşezat în prea vestita şi luminata biserică a Sfinţilor Apostoli, în partea cea de-a dreapta Sfîntului Altar şi acolo au fost închinate şi cinstite de cei binecredincioşi, cît timp au avut creştinii împărăţie. Iar cînd a fost prădat Constantinopolul, s-au împărţit sfintele moaşte în mîinile binecredincioşilor creştini.
Aceasta este viaţa şi petrecerea Sfîntului Apostol Andrei, acestea sînt povestirile cele după puterile noastre, despre ucenicul lui Hristos, cel întîi chemat. Aşa a petrecut sfîntul, aşa s-a nevoit, aşa a schimbat vînarea de peşti pe vînarea de oameni, aşa a dobîndit împărăţia cerului şi acum se odihneşte şi se veseleşte întru împărăţia cea rînduită de Învăţătorul său, după cum singur I s-a făgăduit zicînd: şi Eu vă făgăduiesc vouă, precum mi-a făgăduit Mie Tatăl Meu, împărăţie.
Acum şade la masa cea gătită lui, după făgăduinţa cea nemincinoasă, ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea, întru Împărăţia Mea. Şi se roagă neîncetat pentru noi, cei luminaţi prin propovăduirea lui, ca de păcate pocăindu-ne şi curăţindu-ne să ne învrednicim şi noi aceleiaşi Împărăţii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava şi închinăciunea, împreună şi Părintelui Său, Celui fără de început, şi Preasfîntului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sursa: www.sfantulandrei.info

Ambasada României în Rusia a inaugurat la Briansk un nou monument comemorativ dedicat prizonierilor români

2011-11-23T17:58:00.000-11:00

Ambasada României în Rusia a inaugurat miercuri, la Briansk (400 km sud-vest de Moscova), un nou monument comemorativ dedicat prizonierilor români decedaţi în anii 1944-1949 în lagărele NKVD din acest oraş.

Conform datelor consemnate în arhivele ruseşti, în regiunea Briansk şi-au pierdut viaţa în timpul prizonieratului 4467 de militari străini, printre care 647 erau români. Ei au lucrat în condiţii grele la construirea unei uzine de tancuri şi la refacerea oraşului după război.

Monumentul românesc, alături de un altul ridicat în memoria prizonierilor unguri, este situat în apropiere de clădirea în care a funcţionat lagărul NKVD până în 1949.

Ceremonia a debutat cu o slujbă religioasă după care ambasadorul României la Moscova, Constantin Mihail Grigorie, şi ataşatul militar, col. Ioan Cobiliţă, au depus coroane de flori. Partea rusă a fost reprezentată de şefa departamentului cultural al administraţiei locale, Irina Vasilevna.

'Acest monument, asemenea celorlalte 11 înălţate în ultimii trei ani - la Liublino şi Krasnogorsk, regiunea Moscova; Kameşkovo, regiunea Vladimir; Lejnevo şi Taliţî, regiunea Ivanovo; Oranki, regiunea Nijegorov; Tuma, regiunea Reazan; Doneţk, regiunea Rostov; Lebedian, regiunea Lipeţk; Sapogovo, regiunea Kursk şi Astrahan - reprezintă un simbol al prinosului nostru de recunoştinţă adus memoriei românilor căzuţi la datorie pentru ţara şi poporul lor', a evidenţiat ambasadorul României la Moscova, Constantin Mihail Grigorie, în discursul său. Totodată, el a anunţat intenţia părţii române de a începe în 2012 reconstrucţia primului cimitir de campanie în zona Volvograd - cotul Donului.

'Am convingerea că, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte monumente româneşti ridicate pe teritoriul Federaţiei Ruse, şi aici autorităţile regionale ne vor sprijini să eternizăm memoria românilor căzuţi la mii de kilometri de ţară, iar localnicii din Briansk vor ocroti somnul veşnic al românilor ce odihnesc în acest cimitir', a adăugat înaltul diplomat român.

Ambasada României la Moscova s-a angajat să identifice locurile de pe întinsul Rusiei în care sunt înmormântaţi prizonieri români din cel de-al Doilea Război Mondial, în morminte separate sau în gropi comune. În Rusia au fost ridicate în ultimii ani mai multe monumente pentru cinstirea memoriei militarilor români morţi în prizonierat.

Sursa: agerpres

Cazul „grupului Ilaşcu”: Rusia a fost condamnată iarăşi la CEDO

2011-11-15T06:01:00.000-11:00

Federaţia Rusă a violat articolul 3 (Interzicerea torturii) luat separat şi în conjuncţie cu articolul 5 (Dreptul la libertate şi siguranţă), articolul 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi articolul 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenţia Europeană cu privire la Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului în cauza „Ivanţoc şi alţii contra Moldova şi Federaţia Rusă”.

Curtea Europeană a pronunţat această hotărâre astăzi, cu şase voturi pro şi unul contra.

Sursa: timpul.md

O data rara – 11.11.2011: Praznuirea Sfantului Mina – ocrotitorul romanilor pagubiti

2011-11-11T04:32:00.000-11:00

Sfantul Mina este praznuit de ortodocsi pe 11 noiembrie, iar romano-catolicii il serbeaza pe 24 noiembrie. Este sfantul care ii ocroteste pe pagubiti, se arata grabnic ajutator celor nedreptatiti in procese si celor ce au pierdut ceva sau au fost inselati. Mii de oameni, fiecare cu durerea pierderii a ceva, sunt prezenti indeosebi pe 11 noiembrie, la Biserica "Sfantul Mina" din Bucuresti, cu credinta ca vor recapata ce-au pierdut daca se roaga la moastele mucenicului Mina.

Sfantul Mina este de origine egipteana. S-a nascut in apropiere de Memphis, stravechea capitala a faraonilor. A trait in timpul imparatilor romani Diocletian si Maximian. Ramane orfan pe cand era copil. Tatal i-a murit cand avea 11 ani, iar mama sa a murit la doar trei ani dupa acesta.

Sfantul Mina leapada haina de ostas si imbraca haina pustincului

Sfantul Mina ajunge in armata imperiala, insa, pe 23 februarie 303, cand Diocletian a emis primul edict de persecutare a crestinilor, paraseste armata si se retrage in desert, dedicandu-se vietii ascetice. Dupa putin timp, Dumnezeu i-a dat puterea de a face minuni.

In vremea petrecuta in pustiu l-a intalnit pe Sfantul Macarie Egipteanul care i-a spus: "Ce cauti Mina, de unul singur, intre cer si pamant? Locul tau este printre oameni, ca acestia sa ia aminte la cuvintele si faptele tale. Daca ai schimbat o haina de ostas cu alta, atunci sfarseste pe campul de lupta, ca sa inviezi ca un invingator fara sabie".

Prezent in Cotyaeum la celebrarea unei sarbatori pagane, marturiseste fara ezitare ca este crestin. Este luat de soldati si dus inaintea prefectului Pyrrhus. Pentru ca a refuzat sa se lepede de credinta in Hristos, i s-au taiat mainile si picioarele, apoi capul.

Moastele Sfantului Mina

Incepand din anul 1874, biserica "Sfantul Mucenic Mina" din Bucuresti pastreaza fragmente din moastele Sfantului Mina. Ele au fost aduse de la Manastirea "Sfantul Mina" din Egipt si puse intr-o racla executata in anul 1941, cu sprijinul arhiereului Veniamin Pocitan. Mentionam ca moastele Sfantului Mina sunt prezente intr-o noua racla, sfintita pe 9 noiembrie 2011 de Patriarhul Romaniei.

Credinciosii se pot inchina la moastele Sfantului Mina si in Catedrala mitropolitana din Iasi. In aceasta Catedrala, printre moastele celor 32 de sfinti, se afla si un fragment din moastele Mucenicului Mina.

Si in Biserica "Sfantul Mina" din cartierul Obcin (Suceava) sunt prezente doua fragmente din moastele Sfantului Mina. Ele au fost aduse din Grecia, in august 2001, de catre Arhiespicopul Sucevei si Radautilor.

Orasul Sfantului Mina - unul din cele mai vestite locuri de pelerinaj

Potrivit traditiei, trupul sfantului a fost luat de sora sa, si impreuna cu cativa soldati l-au dus la Alexandria pentru a fi pus intr-o biserica. In momentul in care persecutia impotriva crestinilor a incetat, un inger i s-a aratat Patriarhului Atanasie al Alexandriei, spunandu-i sa ia trupul Sfantului Mina si sa-l duca in Desertul de Vest. La cativa kilometri de Alexandria, la marginea Lacului Mariut, camila care ducea trupul sfantului, nu a mai vrut sa se miste, chiar daca a fost fortata de crestini sa mearga mai departe. Au interpretat acest lucru ca pe un semn de la Dumnezeu si au ingropat trupului Sfantului Mina in acel loc.

Multa vreme nu s-a stiut nimic de trupul Sfantului Mina, pana cand locul in care a fost inmormantat a daruit vindecare in mod miraculos unui pastor si turmei sale bolnave. Din Sinaxarul etopian aflam: "Si Dumnezeu a vrut sa arate locul trupului Sfantului Mina. Si era in acel desert un anume pastor, si intr-o zi o oaie care suferea de boala scabiei s-a dus in acel loc si s-a scufundat in apa micului izvor din apropierea locului si s-a rostogolit prin el si s-a vindecat pe loc. Si cand pastorul a vazut lucrul acesta si a inteles miracolul s-a minunat peste masura. Si dupa aceea obisnuia sa ia praf de pe acel altar si sa-l amestece cu apa si sa il puna pe oi si daca erau bolnave de scabie erau vindecate pe loc. Si obisnuia sa faca asta tot timpul si astfel ii vindeca pe toti care veneau la el".

Locul a devenit atat de cunoscut, incat si fiica imparatului Constantin cel Mare a fost vindecata aici de lepra.

In urma acestei minuni, Sfantul Mina i s-a aratat in vis imparatului si i-a descoperit ca in acel loc se afla inmormantat trupul sau. Ca multumire, imparatul va construi o biserica, in care a asezat racla cu moastele Sfantului. Asa va lua nastere orasul Sfantului Mina, unul din cele mai vestite locuri de pelerinaj din lume. Mentionam ca sunt cateva versiuni care il inlocuiesc pe Constantin cu imparatul de la sfarsitul secolului al V-lea, Zeno.

Orasul a fost distrus de arabi la mijlocul secolului al VII lea. In prezent, la aproximativ 1 km distanta de orasul Sfantul Mina, patriarhul copt, Chiril al VI-lea al Alexandriei, a ridicat o manastire in care se afla spre inchinare moastele Sfantului Mina.

Una din minunile Sfantului Mina

Odata, un crestin a mers sa se inchine in biserica Sfantului Mina si a fost gazduit la o casa de straini. Stapanul acelei case, cunoscand ca gazduitul avea bani in sanul sau, s-a sculat in miezul noptii si l-a omorat. Apoi, taindu-l bucati l-a pus intr-o cosnita si a ascuns-o in camara cea mai ascunsa din casa sa. In vreme ce ucigasul se afla in nevointa si in ingrijorare, cum, unde si cand sa se duca sa ascunda partile celui ucis, i s-a aratat lui Sfantul Mina, calare in chip de ostas. Gazda a fost intrebata ce a facut cu strainul care gazduise la ea. Ucigasul a marturisit ca nu stie nimic. Atunci sfantul, pogorandu-se de pe cal, a intrat inauntrul camerei celei mai ascunse si, afland cosnita si scotand-o, s-a uitat la ucigas si i-a zis: "Cine este acesta?" Iar ucigasul de frica, a cazut la picioarele sfantului. Iar sfantul, punand la loc toate membrele celui ucis si rostind o rugaciune, a inviat mortul si i-a zis lui: "Da lauda lui Dumnezeu". Iar mortul, ridicandu-se ca din somn si cugetand cele ce a patimit de la cel ce-l gazduise si cum a castigat viata a doua oara, a slavit pe Dumnezeu; iar multimea se inchina ostasului ce se aratase si care-l inviase. Si dupa ce s-a ridicat de jos ucigasul, a luat sfantul banii de la el si i-a dat omului pe care-l inviase, zicandu-i: "Du-te frate in calea ta". Si a incalecat si s-a facut nevazut.

Rugaciune catre Sfantul Mare Mucenic Mina

O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenice Mina, si de minuni facatorule; primeste aceasta rugaciune de la mine nevrednicul robul tau, caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat , scap eu ticalosul si catre sfant chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinti ma rog tie: Vezi, Sfinte, paguba mea, vezi saracia si ticalosia mea; vezi bubele si ranile trupului si sufletului meu. De aceea ma rog tie, Fericite si Sfinte Mina, grabeste-te de ma ajuta cu neincetatele si sfintele tale rugaciuni si ma sprijineste pe mine robul tau. Ia aminte la suspinele mele si nu ma trece cu vederea pe mine ticalosul si scarbitul, ca stiu, Sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si patimit munci grele si chinuri infricosatoare de la cei fara de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinte astazi vietuiesti luminat si ai aflat dar de Dumnezeu. Fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta din viata aceasta trecatoare, cine a nazuit la sfanta biserica ta si cu credinta ti s-a rugat nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni facatorule, si tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, in pagube fiind si alergand spre ajutorul tau, nu i-ai descoperit paguba lui?

Minunile si ajutorul tau m-au facut si pe mine, ticalosul si scarbitul, ca sa alerg la ajutorul tau. Am auzit de negutatorul acela din pamantul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugaciuni, nu numai ca ai vadit pe ucigasul sau si l-ai scos din paguba lui dandu-i indarat punga cu galbeni; dar, o! minune, ca si din mort si taiat in bucati, tu l-ai vindecat si l-ai facut sanatos.

Asemenea si lui Eutropie, din mare i-ai scos sluga cu vasul cel de aur tinut in maini, fiindca il fagaduise bisericii tale. Tot asa si femeia Sofia, care venea spre inchinare in sfant locasul tau, nu numai ca a fost izbavita de ostasul acela ce o silea spre pacat, dar si pe ostas dupa cuviinta l-ai certat. La fel si schiopul care venea la sfanta biserica ta spre inchinare, cu rugaciunea indata l-ai tamaduit. Asemenea si femeii celei mute, i-ai deschis graiul si vorbea curat. De asemenea, atunci cand iudeul daduse prietenului sau crestin o punga cu galbeni, pe care crestinul tagaduia ca a primit-o, jurand pentru aceasta chiar in biserica ta, tu, nu numai ca ai izbavit pe crestin de juramant, dar si evreul, vazand minunea ta, a crezut intru tine si a venit la credinta crestina. Aceste minuni ale tale, Sfinte, m-au facut pe mine a crede ca la orice facere de bine esti gata ajutator si grabnic folositor si minunat. De ceea incredintat sunt ca tot cel ce alearga la tine, cerand cu credinta ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si eu cred ca tu acelasi esti Sfinte, ca atunci si astazi,ca oricine a alergat la tine nu s-a intors neajutat. Pentru aceasta si eu acum, fiind scarbit si in paguba, alerg catre tine cu credinta si cu lacrimi, ingenunchind, si ma rog tie, Sfinte si Mare Mucenice Mina, ca sa te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine pagubasul si scarbitul, celui ce n-a trecut cu vederea rugaciunea ta cea muceniceasca, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri. Catre Acela roaga-te ca sa fiu si eu ajutat si miluit pentru rugaciunile tale, si din pagube si necazuri izbavit, ca sa laud si bine sa cuvantez si sa slavesc intru tot laudatul si preaputernicul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sursa: crestinortodox.ro

SOBORUL SFINTILOR ARHANGHELI

2011-11-07T20:13:00.000-11:00

14 OCTOMBRIE - SFANTA CUVIOASA PARASCHEVA

2011-10-13T20:54:00.000-11:00

Arsenie Boca"Sfanta Parascheva" - pictura biserica "Sfantul Nicolae" Draganescu

"OFENSIVA DIN 1941" - CINE SE PREGATEA DE ATAC? - INFORMATII DIN SURSE RUSESTI

2011-10-06T02:00:00.003-11:00

„Tatăl nostru", ca armă

2011-09-20T04:38:00.000-11:00

Amintind despre Revoluţie, Johnny Răducanu puncta „I-am spus lui Dumnezeu că o să mă duc la o biserică dacă o să mai găsesc persoane precum Părintele Galeriu. La Revoluţie, atunci când trăgeau cu armele porcii ăia şi-i omorau pe nevinovaţi, dacă vreo 500 de preoţi din Bucureşti porneau din Piaţa Unirii şi mergeau până la Universitate, cu lumânări, spunând «Tatăl nostru», se opreau şi furnicile. Ar fi îngheţat toţi. Asta înseamnă putere dumnezeiască".

Oleg Grechenevsky - Originile regimului nostru "democratic" - Capitolul 26

2011-09-14T13:05:00.002-11:00

Nota moniagugu: autorul si traducatorul analfabet aduc multumiri "corectorilor supraveghetori" pentru greselile din text, cu scuzele de rigoare cititorilor care vor face abstractie de greseli si vor prelua doar informatia.

Un cititor mi-a trimis o scrisoare în care şi-a exprimat uimirea referitor la capitolul precedent al cărţii: ”Cum clanul moscovit putea să intre în partidul războiului, dacă atunci canalul NTB al lui Gusinski se ocupa activ de propagandă anti-război!”. Probabil că această contradicţie va induce în eroare şi pe alţi cititori ai acestei cărţi – de aceea, este mai bine să-mi exprim într-un mod mai clar punctul de vedere.

Lupii cekişti în blănuri de oaie

Şi pe mine m-a indus în eroare poziţia anti-război a conducerii NTB şi ale celorlalte CSI liberale din clanul moscovit. Părea de la sine înţeles că atunci clanul moscovit era împotriva primului război cecen – iar înrăitul cekist Korjakov dădea amploare acestui război şi îl sprijinea!

Însă faptele demonstrează că totul a fost în mod contrar: primul război cecen îndreptat împotriva Ceceniei, totuşi, l-a declanşat atunci clanul cekist al KGB-ului – cu toată împotrivirea clanului korjakovian. În memoriile sale, Alexandr Korjakov spune foarte clar: în toamna anului 1994, doar Korjakov şi tovarăşii acestuia, Barsukov şi Soskoveţ, îl convingeau pe preşedintele Elţin să nu înceapă războiul. Iar restul anturajului lui Elţin, din clanul moscovit, lucra pentru război! Ce-i drept, acei ajutori ai preşedintelui Elţin, care de asemenea şi-au publicat memoriile lor (V. Kostikov, S. Filatov şi alţii), prezintă această poveste cu totul altfel şi acum nu recunosc că, în anul 1994, cu toţii erau adepţii războiului – le este cumva ruşine să recunoască.

Spre exemplu, am acum la îndemână cartea lui Viaceslav Kostikov, „Roman cu preşedintele”, unde nu se relatează întreaga viaţă a lui Kostikov, ci doar perioada anilor 1992-1995, când lucra ca secretar de presă al preşedintelui Elţin. În această carte, destul de groasă, despre Cecenia se spune doar pe parcursul a trei pagini! Şi tot mult se vorbeşte despre războiul propagandistic îndreptat împotriva regimului lui Dudaev pierdut de Kremlin.

Totodată, Kostikov, chiar şi aici, dă toată vina pe alţii – cu toate că Elţin l-a concediat atunci, în mod evident, pentru acel eşec. Iar cine şi cum a luat decizia de a începe războiul împotriva Ceceniei – despre aceasta Kostikov nu spune un cuvânt. Şi o astfel de tăcere vorbeşte de la sine – Kostikov îl urăşte pe Korjakov şi nu ar fi rezistat ispitei să-l mai lovească o dată în plus pe duşmanul său, dacă ar avea pentru ce!

Alţi liberali din anturajul lui Elţin nu sunt chiar atât de oneşti ca Viaceslav Kostikov (care nici el nu este un etalon!) – în general, mint fără ruşine că atunci pledau pentru pace. Unii dintre ei chiar îl calomniază pe generalul Korjakov, că acesta ar fi, în 1994, iniţiatorul războiului.

În toată această afacere am mai multă încredere în Alexandr Vasilievici Korjakov. Dintr-un motiv foarte simplu: Korjakov niciodată nu se dădea drept un liberal şi „apărător al drepturilor omului”. El şi acum se ocupă de politică (este deputat al Dumei de Stat) – şi, totodată, joacă în mod exclusiv pe teren patriotic. Ziarul „Stinger” editat de Korjakov are o orientare semifascistă: acolo nu există nici un fel de simpatie faţă de „negri” – în schimb, aproape în fiecare număr, poţi întâlni vreo poveste îngrozitoare despre ei (spre exemplu, cum într-un kolhoz tadjicii venetici au violat vaci – sau ceva de genul acesta). De aceea, atunci când Korjakov scrie că, în anul 1994, el a fost împotriva exterminării cecenilor – i se poate da crezare!

Iar un oarecare Serghei Filatov sau un personaj de genul acestuia din clanul moscovit, pur şi simplu nu poate acum să recunoască că atunci el a fost adeptul războiului – va fi imediat şters din lista conducătorilor democraţiei.

Acum, despre NTB-ul lui Gusinski. Cu rare excepţii, o astfel de poziţie anti-război pe atunci au ocupat aproape toate sursele de informare în masă private – în afara unor foi fasciste marginale. Ce-i drept, tot acest pacifism absolut era şi pe atunci foarte moderat – şi la NTB nu făceau nici un fel de încercări pentru a ajuta, cumva, în mod real, organizarea mişcării anti-război. Aceşti liberali încă mai puteau arăta un scurt reportaj de la un miting anti-război – însă întotdeauna refuzau categoric să facă un anunţ despre manifestaţia care urmează să aibă loc: „Suntem jurnalişti – nu ne ocupăm de politică. Sarcina noastră este să relatăm evenimentul!”. Doar atunci când preşedintele Putin i-a „strâns de gât” pe aceşti liberali – doar atunci ei au uitat pentru scurt timp despre aceste principii sfinte ale lor.

Aici mai există şi o altă parte surprinzătoare a problemei. În primul rând, decizia începerii războiului cu Cecenia aparţinea preşedintele Elţin – televiziunea anti-război lovea foarte puternic anume în ratingului acestuia. Însă, clanului moscovit al KGB-ului îi era profund indiferent de Elţin – în mare, el deja nu mai era preşedinte pentru cekiştii din această grupare mafiotă! Şi ei deja atunci aveau în rezervă candidaturile lor serioase pentru preşedinţia Rusiei, pentru care această propagandă anti-război era doar favorabilă, deoarece ei nu s-au mânjit în acest război murdar: Lujkov şi Cernomârdin.

La aşa ceva nu s-ar fi gândit nici iezuiţii, ci doar cekiştii noştri: ei au pornit războiul – şi tot ei au folosit, în scopurile lor, propaganda anti-război! Iar mersului acţiunilor militare din Cecenia, această televiziune nu prea deranja – soldaţii noştri nu se uitau acolo la televizor, atunci ei aveau alte lucruri de făcut. Şi nu vom povesti în amănunt despre lucruri în general cunoscute, că acest „Most” liberal al lui Gusinski era arhiplin de foşti ofiţeri ai KGB-ului, în frunte cu generalul Bobkov.

Fiecare clan cekist avea, pe atunci, firma sa liberală – pentru a prosti poporul nostru şi a linguşi Occidentul. Clanul korjakovian folosea pentru aceasta echipa Gaidar-Ciubais – iar clanul moscovit îl avea pe Gusinski şi Yavlinski, care până acum nu pot să decidă care dintre ei este conducătorul principal al democraţiei. Putem să propunem o explicaţie mult mai simplă: înainte de toate, trebuie să se unească curatorii lor cekişti – însă aceştia au contradicţii serioase în politică şi afaceri!

În capitolul precedent (al 25-lea) al acestei cărţi, ne-am grăbit să expunem noul nostru punct de vedere asupra mecanismului ascuns al vieţii politice din Rusia – şi cu argumentarea acestor noi descoperiri am rămas puţin în urmă. Acum este timpul să trecem la o expunere mai amănunţită a evenimentelor şi să punem la punct baza argumentativă. Vom începe cu exportul armamentului – anume în această afacere cekistă am reuşit să găsim rezolvarea misterului unor secrete ale mafiei de la Kremlin, pe care mai înainte nu am reuşit nicidecum să le rezolvăm.

Exportul armamentului şi clanurile cekiste

Analiştii au observat demult că grupările conducătoare ale Rusiei nu sunt deloc indiferente faţă de comerţul cu armele: ajungând la putere, fiecare clică, în primul rând, pune mâna pe exportul cu arme. Desigur, acesta reprezintă o bucată grasă – câteva miliarde de dolari pe an nu le găseşti aruncate în drum – însă problema nu constă doar în aceasta. Exportul petrolului este o afacere şi mai profitabilă, însă acolo totul a fost demult privatizat – şi trebuia la început luată cu forţa această afacere de la oligarhi, iar pentru aceasta este nevoie de mult timp şi forţe. Iar comerţul cu arme, până acum, rămâne un monopol de stat şi aici nu există complicaţii: printr-un decret al preşedintelui Rusiei, se poate pune mâna pe întreaga industrie de apărare – ea se ţine în întregime pe export. Mai există încă un avantaj în exportul armamentului: este vorba de secretul total în privinţa tuturor afacerilor comerciale încheiate. Aici, pentru cekişti, se deschid posibilităţi nelimitate pentru furt, aşa cum nicăieri nu găseşti! Şi toate aceste posibilităţi sunt folosite din plin – acum nu vom aduce exemple, deoarece şi aşa întreg Internetul este plin de acestea. Despre hoţia din această afacere cekistă circulă de multă vreme doar legende!

Până la sfârşitul anului 1993, în Rusia democratică era un haos total în domeniul exportului armamentului: aproape că în jur de douăzeci de firme şi organizaţii aveau dreptul să se ocupe de această afacere independent unele de altele. Însă acest haos era numai unul aparent – deoarece totul se afla în mâinile mafiei cekiste unite. Situaţia s-a schimbat atunci când mafia cekistă a început să se destrame în două clanuri independente, care nu mai aveau încredere unul în celălalt – de aceea, s-a decis să se reglementeze cumva comerţul cu armamentul. Şi atunci, în data de 18 noiembrie 1993, prin decretul preşedintelui Elţin, a fost creată o companie unică, „Rosvoorujenie”, care a primit monopolul pentru exportul armamentului. În fruntea acestei organizaţii a trecut generalul SAMOILOV Viktor Ivanovici. Samoilov a lucrat, din anul 1983, la Direcţia Generală a Cadrelor (DGC) a Ministerului Apărării din URSS, a avansat până la şeful acestei DGC (în luna septembrie 1991). De ce acestui lucrător din domeniul cadrelor i-au încredinţat o afacere atât de specifică? Probabil că motivul constă în faptul că generalul Samoilov, din luna iulie 1992, a lucrat în calitate de consilier militar la vice-premierul Şumeiko – adică el a fost omul său în mafia de la Kremlin. Relaţiile lui Şumeiko indică asupra clanului moscovit al KGB-ului – nu este de mirare că, pentru korjakovieni, generalul Samoilov era foarte antipatic şi au încercat să-l scoată dintr-o funcţie de invidiat doar peste şapte luni.

Aici trebuie să clarificăm următoarea chestiune: atunci când, la sfârşitul anului 1993, se crea „Rosvoorujenie”, între clanurile cekiste încă nu exista un război deschis – însă nu mai exista nici un pic de încredere. De aceea, prin acelaşi decret al preşedintelui Elţin din luna noiembrie 1993, asupra exportului armamentului, în acelaşi timp, se stabilea şi controlul Serviciului de Securitate al Preşedintelui. Pentru acest control, generalul Korjakov a organizat în SBP-ul său Secţia specială „B”, formată din aproximativ douăzeci de foşti ofiţeri GRU, în frunte cu V.Antipov. La acestea trebuie adăugat că şi mai înainte, în luna august 1993, supravegherea generală asupra VPK a fost încredinţată vice-premierului Soskoveţ din clanul lui Korjakov. Însă, cel mai important lucru în comerţul cu armament, nu este cine îl vinde – ci prin ce bănci trece profitul! În mâini isteţe lanţul de bănci poate să fure orice sumă – şi în vistieria statului, în general, nu va ajunge nimic. De aceea, între grupările mafiote întotdeauna s-a dat o luptă – ce bănci vor obţine deservirea „Rosvoorujenie”. Prin decretul prezidenţial din data de 30 decembrie 1993, s-a stabilit o listă formată din 9 bănci care aveau acest drept. Doar câteva din ele se foloseau activ în comerţul cu armament în timpul generalului Samoilov – însă nu exista un favorit printre ele. Principala luptă pentru curentele financiare ale Rosvoorujenia se ducea, atunci, cu succes schimbător, între Inkombank, MENATEP şi Banca Naţională a Moscovei. Incombank-ul lui Vinogradov era considerată atunci de analişti ca fiind banca favorită a generalului Korjakov, Mosnaţbank (Banca Naţională a Moscovei) a lui Eghiazarian, de asemenea, intra în clanul lui Korjakov – şi doar MENATEP-ul era din clanul moscovit.

Adică, observăm că, clanul korjakovian, chiar şi în timpul generalului Samoilov, avea un profit considerabil de pe urma comerţului cu armament. Însă acest lucru era prea puţin pentru korjakovieni – ei doreau să pună mâna pe întreg exportul cu armament şi să întoarcă toate „curentele financiare” în buzunarul lor! Şi, la scurt timp, au obţinut ce au vrut.

Generalul Samoilov nu a lucrat prea mult în funcţia sa – aproape imediat împotriva lui au început diverse intrigi şi subminări ale poziţiei sale. În luna iunie 1994, Direcţia Generală de Control a Preşedintelui a efectuat o verificare la Rosvoorujenie – şi în rezultatul acestei verificări generalul Samoilov a fost concediat, în data de 28 iunie 1994.

În luna iunie 1994, exportul armamentului a ajuns în întregime în mâinile foştilor ofiţeri GRU, în frunte cu generalul Kotelkin – din Secţia „B” SBP a lui Korjakov (nu se ştie de ce, şeful acestei Secţii, V. Antipov, nu a ajuns atunci în primele rânduri). Alexandr Kotelkin a fost numit directorul general al Rosvoorujenie, tovarăşul său, Boris Kuzâk, a devenit ajutorul preşedintelui Elţin pentru colaborare tehnico-militară (special a fost instituită o astfel de funcţie) – iar un alt personaj din aceeaşi echipă, Serghei Sveşnikov, a trecut în fruntea Comitetului de Stat pentru Politică Tehnico-Militară, care dădea licenţe şi permisiuni pentru exportul armamentului. În total, în această echipă a foştilor ofiţeri GRU din SBP, atunci erau 19 oameni – şi toţi au ajuns în funcţii de conducere în diverse structuri din domeniul exportului de armament. Această echipă prietenoasă a condus şi mai înainte exportul armamentului în cadrul MVES – însă apoi, la sfârşitul anului 1993, a fost creat Rosvoorujenie şi acestui minister i-au luat comerţul cu armamentul. Toţi aceşti ofiţeri GRU din MVES au fost concediaţi – şi atunci ei au trecut sub aripa lui Korjakov. Iar acum, din nou, întregul export al armamentului a ajuns la dispoziţia lor!

Generalul Alexand Ivanovici KOTELKIN era un personaj foarte pitoresc. „Goering al nostru” – aşa îl numeau cu drag colaboratorii Rosvoorujenie. Judecând după toate, generalul Kotelkin copia în toate, destul de conştient, personajul săi istoric preferat: şi-a cusut o tunică albă extraordinară, îi plăcea foarte mult orice lux etc. În plus, Herman Goering a devenit renumit prin hoţia sa şi diverse perversiuni. Însă, generalul Kotelkin probabil nu ştia că, în realitate, reich-mareşalul Goering nu era homosexual (cândva unii jurnalişti au comentat eronat faptul că Goering era un soţ devotat şi nu era atras de secretare ca alţi şefi nazişti). Dar Kotelkin şi Kuzâk au, în sursele de informare în masă, o reputaţie foarte stabilă anume în această privinţă – ei chiar s-au judecat cu „denigratorii” lor.

Sigur că acesta nu este treaba noastră, să ne ocupăm de probleme de morală şi sex – această carte are un alt subiect. Însă există o nuanţă: Alexandr Kotelkin a fost ofiţer GRU – şi se ştie că a fost prins în astfel de afaceri la reşedinţa serviciului nostru de informaţii militare de la New York. Există chiar şi numele „partenerului” său – al unui alt ofiţer GRU (care, de asemenea, a ajuns mai târziu într-o funcţie nesemnificativă în echipa lui Kotelkin de comercializare a armamentului). În perioada sovietică, pentru astfel de aventuri, cea mai blândă pedeapsă în Serviciul de Informaţii Externe era trimiterea imediată în patrie – şi apoi serviciul pe viaţă undeva în zona Polului Nord. Acest lucru nu se făcea doar din motive de morală sovietică – aproximativ la fel procedau aproape toate serviciile de informaţii din lume: astfel de „perverşi” întotdeauna au fost nişte subiecţi ideali pentru racolarea de către serviciile secrete ostile – de aceea, de obicei, ei erau alungaţi. Şi dacă Alexandr Kotelkin, după un astfel de scandal, nu a ajuns într-un garnizon îndepărtat din Regiunea Cercului Polar de Nord, ci a devenit general şi ieşea în evidenţă la Moscova în tunica sa albă ca neaua – de aici se pot trage anumite concluzii: el, totuşi, a fost atunci racolat la New York, dar nu de americani, ci de mafia noastră cekistă.

Acum, despre politica financiară a Rosvoorujenie din timpul generalului Kotelkin: aici nu a mai existat nici un fel de haos şi „pluralism” – toate conturile principale au trecut la ONEKSIM-bank şi acolo au rămas tot timpul, până când generalul Kotelkin a fost concediat (în luna august 1997). Anume această bancă a oligarhului Potanin a devenit atunci, de facto, principala bancă a clanului korjakovian – la ONEKSIM-bank şi în structurile legate de aceasta se învârteau (şi se evaporau imperceptibil!) miliarde de dolari din profitul pentru exportul armamentului. Pentru jefuirea acestor bani de stat, ONEKSIM, în principal, folosea banca sa filială, Interfininvest. Însă întreaga schemă de spălare a banilor bugetari furaţi au organizat-o doi foşti ofiţeri GRU din echipa lui Kotelkin – ei erau membrii-fondatori ai băncii Interfininvest. Aceştia sunt colonelul Rustam Ciuriakov şi maiorul Serghei Mişenko din aparatul lui Boris Kuzâk (ajutorul preşedintelui Elţin). Însă banii Rosvoorujenie reprezentau o bucată prea grasă pentru ca duşmanii generalului Korjakov să poată să se uite liniştit cum astfel de „curente financiare” curg doar într-o singură direcţie! De aceea, în vara anului 1995, a fost organizată o verificare a băncii Interfininvest. Au fost identificate multiple încălcări financiare – însă generalul Korjakov pe atunci era încă puternic, de aceea nimeni dintre participanţii la această escrocherie nu a avut de suferit.

Toţi cunosc ce prietenie puternică exista între oligarhul Potanin şi Ciubais – şi că anume datorită acestei colaborări reciproc avantajoase, Potanin, la sfârşitul anului 1995, a câştigat două mari „licitaţii ipotecare” şi a devenit miliardar. Însă se ştiu mult mai puţine despre prietenia lui Potanin şi a ONEKSIM-bank-ului său cu Serviciul de Informaţii Militare GRU. În Internet există informaţii că atunci când, în luna mai 1997, în Israel se sărbătorea ziua de naştere a oligarhului Mihail Prohorov, cel mai mare colaborator al lui Potanin – acolo s-au adunat toţi prietenii săi: Potanin, Kotelkin şi Kuzâk.

În acei ani, Potanin încerca să pună mâna pe cele mai profitabile ramuri ale industriei militare – şi, în primul rând, industria constructoare de avioane. La sfârşitul anului 1995, el a vrut, pe lângă altele, să privatizeze în acelaşi timp şi firma mare OKB „Suhoi” – atunci se gândeau să vândă 51% din acţiuni doar pentru 12 milioane de dolari (aproximativ o jumătate din preţul unui avion de vânătoare contemporan!). Însă, la Kremlin, ideea că Potanin vrea să pună mâna pe tot, nu a plăcut la toată lumea – de aceea, în luna noiembrie 1995, OKB „Suhoi” a fost scos de la „licitaţie”.

Potanin nu se interesa atunci de această firmă în mod întâmplător: doar trei ţări din lume sunt acum capabile să producă avioane de vânătoare contemporane – SUA, Franţa şi Rusia. Şi există destul de multe ţări dornice să obţină o astfel de tehnică militară – de aceea, comerţul cu aceste avioane reprezintă o afacere foarte profitabilă. O jumătate din veniturile de pe urma exportului armamentului din Rusia oferă anume aviaţia. Printre altele, acum unul dintre principalii noştri parteneri comerciali din domeniul armamentului este China (alături de India). Chinezii cumpără cu plăcere multe feluri de armament rusesc şi în cantităţi enorme – spre bucuria mafiei noastre cekiste! Alte ţări se feresc cumva să înarmeze în aşa mod Armata de Eliberare Naţională a Chinei – iar guvernanţii noştri nu se tem de nimic: ei, personal, nu vor avea ocazia să studieze la orele de informare politică ideile lui Mao Zedong. Vor fugi în Occident, unde cu mult timp în urmă au pompat toţi banii din Rusia. Iar nefericita Indie, pur şi simplu, nu poate face altceva decât să nu rămână în urma Chinei în această cursă a înarmării – şi, ca răspuns la fiecare avion sau submarin cumpărat de chinezi din Rusia, să cumpere exact aceleaşi modele de tehnică militară (făcute la aceleaşi uzine ruseşti!). Jurnaliştii noştri, nu se ştie din ce motiv, atrag prea puţin atenţia asupra acestei părţi întunecate a exportului armamentului rusesc – pentru ei, acestea reprezintă doar nişte bucăţi de fier, care trebuie vândute în străinătate în cantitate cât mai mare şi cât mai scump, dacă există cumpărători. Reiese o imagine nu prea îmbucurătoare: de dragul îmbogăţirii unui număr foarte mic de persoane, acum Kremlinul înarmează activ cea mai mare putere totalitară din lume. Totodată, India, măcar este protejată în faţa Chinei de munţii Himalaia – însă noi avem o frontieră de stat imensă în sudul Siberiei care se întinde pe mii de kilometri şi, practic, nu este protejată prin ceva.

Să ne întoarcem la Potanin: el, totuşi, a pus mâna pe uzinele de aviaţie care produc avioanele „Su” – adică aproape o jumătate din întreaga industrie militară constructoare de avioane a Rusiei. Totodată, s-a descurcat minunat fără privatizare! Iniţial, în luna august 1996 (deja după răsturnarea generalului Korjakov), la iniţiativa lui Potanin, a fost creat concernul de stat AVPK „Suhoi”. Şi în fruntea acestei firme a fost numit Alexei Fiodorov care era strâns legat de ONEKSIM-bank. În cazul de faţă, Potanin s-a folosit de experienţa utilă a lui Berezovski: la ce bun să cheltui chiar şi o sumă mică de bani şi să privatizezi o întreprindere – dacă poţi să pui acolo ca director un om de-al tău şi să „privatizezi profitul”!

Acum nu avem ca scop demascarea jafurilor din domeniul exportului armamentului – clanurile cekiste singure, cu destul de mult succes, se demască unele pe altele şi fără ajutorul nostru. Pentru noi, cel mai important lucru este să încercăm să descoperim schema legăturilor mafiote din acest domeniu. De aceea, ne vom limita doar să subliniem liantul identificat de noi: Korjakov-Kotelkin-Potanin-Ciubais. Şi mai trebuie menţionată, ca o anumită particularitate a clanului korjakovian, participarea activă în afacerile sale întunecate de comercializare a armamentului, a multor foşti ofiţeri GRU. Totodată, nu numai a foştilor ofiţeri!

O mafie unită GRU niciodată nu a existat (aceasta este, de asemenea, un mit, la fel ca şi „mafia cecenă”) – de aceea, foştii colaboratori ai GRU sunt folosiţi de toate grupările cekiste. Spre exemplu, un oarecare fost colonel GRU a condus serviciul de securitate al unui serios om de afaceri cecen, Umar Gabrailov din clanul moscovit. Însă mai ajută activ la „afacere” şi ofiţerii activi GRU – noi am văzut aşa ceva doar în clanul korjakovian, aceasta este diferenţa sa de firmă.

Există o informaţie foarte interesantă: atunci când, în toamna anului 1995, au încercat să demaşte escrocheriile financiare comune ale oligarhului Potanin şi ale echipei lui Kotelkin – a ieşit la iveală o astfel de informaţie referitoare la banca Interfininvest: această bancă a fost ajutată să spele banii furaţi ai Rosvoorujenie de rezidentul activ (pe atunci) al GRU din Siria, Alexandr Kaparaulov. Atunci, în una din băncile din Liban, s-au adunat 400 milioane de dolari de astfel de „bani murdari” – şi Kaparaulov a participat la operaţiunea de spălare a lor.

Cu acestea, noi vom lăsa pentru un timp această afacere cu armament – în sine ea nu reprezintă nimic interesant (ai vândut armamentul – ai furat venitul!). Vom trece la povestea referitoare la cum se creau condiţiile, în interiorul clanului korjakovian, pentru sciziunea în gruparea lui Ciubais şi cea a lui Berezovski.

Răsturnarea generalului Korjakov

Istoria relaţiilor lui Anatoli Ciubais cu generalul Korjakov şi vice-premierul Soskoveţ este destul de întunecată şi încurcată. Ciubais încă nu a publicat memoriile sale – doar uneori, în anumite interviuri îşi aduce aminte de unele episoade din viaţa sa. Şi acolo se vorbeşte despre cum liderul nostru democratic lupta cu aceste forţe întunecate ale răului şi le-a învins, în vara anului 1996. Despre perioada de început a relaţiilor sale cu Korjakov şi cu colaboratorul său apropiat, Ciubais acum preferă să nu-şi aducă aminte. Alexandr Korjakov şi-a publicat demult memoriile renumit de scandaloase (prin sinceritatea lor) – însă şi acest subiect l-a acoperit cu tăcere: prietenia cu Ciubais nu înfrumuseţează pe nimeni! Cu toate că despre Boris Berezovski, Korjakov, nu se ştie din ce motiv, îşi aduce aminte întotdeauna cu plăcere, cum acela încerca să-i intre în graţii şi aştepta cu orele în sala de primire. În amintirile şi interviurile lui Korjakov există chiar câteva cuvinte despre cum Berezovski i-a propus pentru aprobare proiectul de privatizare al „Sibnefti”: „Nu sunt un economist, n-am înţeles nimic din aceste hârtii – şi i-am permis lui Berezovski să ia pentru el „Sibnefti”! Ne mai aducem aminte şi de această frază a lui Korjakov: „Atunci mulţi cântau cântecul referitor la faptul că trebuie făcut rost de mai mulţi bani pentru realegerea preşedintelui Elţin – şi Berezovski îl cânta mai tare decât toţi!”. Istoria reală a relaţiilor lui Ciubais cu generalul Korjakov, până în anul 1996, trebuie s-o adunăm pe bucăţele din alte surse.

Vom aminti că Ciubais a ajuns în guvernul Rusiei în toamna anului 1991, împreună cu restul echipei lui Gaidar. Conform versiunii oficiale, ideea referitoare la faptul că ar fi trebuit format un guvern din aceşti „tineri economişti” (ei aveau câte 35 de ani), i-a fost sugerată atunci preşedintelui Elţin de către Burbulis – adică generalul Korjakov şi, cu atât mai mult, colaboratorul său, Soskoveţ, nu aveau nici o legătură cu aceasta. Mai mult decât atât, este larg răspândită versiunea că, în mod contrar – sub protecţia lui Ciubais, Soskoveţ a ajuns, în luna aprilie 1992, prim vice-premier (cu toate că Ciubais era pe atunci doar simplu vice-premier!). Această versiune nu pare a fi corectă – însă problema constă în faptul că Soskoveţ a făcut cunoştinţă cu generalul Korjakov doar în luna februarie 1994. Aşa că, o altă protecţie în guvernul Rusiei pe atunci (în mod formal), el pur şi simplu nu putea să aibă.

Soskoveţ este un personaj venit din vechea nomenclatură economică de partid, este un metalurgist din Kazahstan. Nu avea nici o tangenţă: la ce bun a avut Ciubais nevoie de acesta – rămâne un mister. Cu atât mai mult, cu cât sursele liberale acum îl prezintă pe Soskoveţ ca pe un demon înrăit care nu a făcut nimic pentru reformele democratice – şi doar îi făcea rău lui Ciubais atât cât putea!

Există câteva (doar) exemple concrete ale unei astfel de duşmănii dintre Ciubais şi Soskoveţ în guvern. Spre exemplu, se ştie că Sosokoveţ dorea atunci să unifice toate combinatele metalurgice ale Rusiei într-un superconcern – iar Ciubais era împotriva creării unui astfel de monopol. Se pare că Soskoveţ a insistat asupra ideii sale şi decizia corespunzătoare a fost acceptată – însă ea şi aşa a rămas pe hârtie, din cauza împotrivirii unor oligarhi. Sau un astfel de exemplu cunoscut: în luna noiembrie 1994, Ciubais a fost numit prim vice-premier – şi a cedat conducerea directă a Goskomimuşestvo, noului vice-premier Vladimir Polevanov, fostul şef al administraţiei regiunii Amur (mafia de la Kremlin întotdeauna, nu se ştie din ce motiv, prefera personaje din partea asiatică a ţării). Între aceşti doi vice-premieri imediat a izbucnit o duşmănie care s-a terminat la scurt timp, cu alungarea lui Polevanov din guvern. Problema consta în faptul că Goskomimuşestvo atunci a rămas în subordinea lui Ciubais – iar lui Polevanov acest lucru nu-i convenea: în data de 18 ianuarie 1995, Polevanov a trimis o scrisoare premierului Cernomârdin, în care critica reformele lui Ciubais şi ruga ca monitorizarea Goskomimuşestvo se fie transmisă unui alt vice-premier – Soskoveţ. Însă această „revoltă” a lui Polevanov s-a terminat cu concedierea sa, în data de 24 ianuarie 1995.

Cum se poate explica întreagă această epopee a lui Polevanov? De asemenea, este o afacere întunecată. Se pare că în interiorul clanului korjakovian, deja la începutul anului 1995, au început nişte lupte interne neclare. Însă Ciubais a ieşit atunci învingător din această poveste: el a fost avansat în funcţie ca prim vice-premier şi, practic, Goskomimuşestvo a fost lăsat sub controlul său.

Însă toate aceste probleme mici nu au o mare însemnătate în comparaţie cu astfel de evenimente globale: la scurt timp, deja în data de 30 martie 1995, a avut loc şedinţa guvernului Rusiei la care, la invitaţia lui Soskoveţ şi Ciubais, a venit Vladimir Potanin şi a propus ideea sa genială referitoare la efectuarea renumitelor „licitaţii ipotecare”. Ideea a plăcut întregii lumi, s-a început punerea ei în practică – şi, la 31 august 1995, preşedintele Elţin a semnat deja decretul referitor la aceste „licitaţii”. Iar în data de 17 noiembrie 1995 a avut loc prima „licitaţie” – oligarhul Potanin, practic, a primit acolo gratis „Norilskii nikeli” şi a devenit primul miliardar din Rusia. Deja în luna decembrie 1995, Potanin a numit oamenii săi să conducă acest combinat – însă conducerea veche a combinatului s-a revoltat şi a început să protesteze împotriva unei astfel de „privatizări”. Există mărturii că anume vice-premierul Soskoveţ l-a ajutat atunci pe Potanin să reprime „revolta” şi a pus sub controlul său compania „Nornikel”. În data de 28 decembrie 1995, a avut loc o „licitaţie” la fel de aranjată pentru „Sibnefti” – şi atunci Boris Berezovski, de asemenea, a fost numit miliardar.

Însă acesta a fost deja al treilea miliardar rus – iar al doilea şi mai înainte a devenit Mihail Hodorkovski: „Licitaţia” pentru YUKOS a avut loc în data de 8 decembrie 1995. Alfred Koh, care conducea în mod direct aceste „licitaţii ipotecare”, îşi aduce aminte că pentru Hodorkovski, în mod special, îşi făcea griji premierul Cernomârdin – chiar îl suna personal pe Koh în ajunul licitaţiei pentru a se convinge personal că totul va decurge aşa cum trebuie. Şi Koh l-a asigurat atunci că el va închide ochii la toate încălcările legii şi compania YUKOS va ajunge la Hodorkovski.

Din toate acestea se poate trage doar următoarea concluzie: în noiembrie şi decembrie 1995, întreagă această serie de „licitaţii ipotecare” se desfăşura într-o atmosferă de pace şi înţelegere dintre clanurile cekiste – altfel, astfel de „licitaţii ipotecare” ar fi imposibile!

Ce-i drept, trebuie menţionat că, cu toate că aici, în mod evident, a existat o înţelegere între clanurile cekiste – însă oricum atunci nu exista nici un fel de egalitate şi frăţie între aceste grupări mafiote: clanul moscovit a fost lăsat să câştige doar o singură licitaţie mare din patru – celelalte cadouri le-au primit atunci korjakovienii Potanin (i-a revenit compania petrolieră SEDANKO) şi Berezovski. Acestea au fost primele şi ultimele astfel de „licitaţii”, la care unii oligarhi plăteau (dacă în general plăteau!) doar aproximativ a suta parte din preţul real al proprietăţii – mai târziu câştigătorii licitaţiilor au fost nevoiţi să plătească mult mai mult, uneori chiar o jumătate din preţul acţiunilor de pe piaţă. Cauza „marelui armistiţiu” care s-a instaurat, la începutul anului 1996, între grupările mafiote este demult cunoscută de toată lumea: se apropiau alegerile prezidenţiale. Dacă războiul dintre clanurile cekiste ar fi continuat şi fiecare clan ar fi numit candidatul său pentru preşedinţia Rusiei (pe oricine) – atunci ambele, în mod garantat, ar fi eşuat şi la putere ar fi venit din nou comuniştii. Exista doar o singură ieşire pentru mafia cekistă: să propulseze cu toate forţele un singur candidat – preşedintele Elţin. Şi pentru a păstra la putere un „guvern de coaliţie” format din ambele clanuri cekiste. Ce-i drept, analiştii, de obicei, consideră ca început al unui astfel de armistiţiu din interiorul elitei conducătoare a Rusiei, forumul de la Davos din luna ianuarie 1996. Chipurile, acolo Berezovski, pentru prima oară, a întins o mână amicală vechiului său duşman de moarte, Gusinski – şi de aici a început totul. Însă faptele spun că, în luna ianuarie 1996, această înţelegere dintre clanurile ostile doar a fost făcută publică – iar acest „tratat de pace” a fost încheiat mult mai devreme şi în mare secret.

Se poate presupune, cu absolută convingere, că pacea dintre grupările mafiote a fost încheiată încă în vara anului 1995. Există chiar şi o dată exactă: 30 iunie 1995. În această zi, în locul lui Stepaşin din clanul moscovit, noul director al FSK a fost numit korjakovianul Barsukov. Şi tot atunci au început tratativele de pace dintre Kremlin şi separatiştii ceceni – pentru încetarea războiului. Şi cu toate că Kremlinul încerca să mai profite de ceva chiar şi pierzând războiul în mod ruşinos, totuşi, încerca să încheie o pace cu mai mult profit pentru el – însă aşa-numitul „proces de pace”, chiar dacă scârţâind, cum se spune, a început totuşi.

Toate acestea au devenit posibile după atacul reuşit pentru separatiştii ceceni al detaşamentului lui Şamil Basaev asupra oraşului Budionovsk – cu luarea ca ostatici a mai mult de o mie de oameni în spitalul orăşenesc. Printre altele, detaşamentul lui Basaev a atacat Budionovskul în data de 14 iunie 1995. Adică, aproape exact cu un an înaintea alegerilor prezidenţiale din Rusia (primul tur al alegerilor a fost fixat pentru data de 16 iunie 1996). Este puţin probabil să fie o simplă coincidenţă că istoria îngrozitoare de la Budionovsk, practic, a coincis cu începutul campaniei electorale din Rusia – se vede că cuiva din mafia cekistă conducătoare i-a venit atunci ideea că este timpul de a termina acest război şi de a pregăti alegerile prezidenţiale.

Nu vom intra în amănuntele realegerii preşedintelui Elţin – această poveste deja de multe ori a fost prezentată de toate sursele de informare în masă. Vom povesti puţin despre cum această campanie electorală se prezenta din punctul de vedere al luptei dintre grupările mafiote. Iniţial, generalul Korjakov a sprijinit în mod oficial acest plan de realegere a preşedintelui Elţin – în calitate de candidat comun din partea mafiei cekiste. Tovarăşul lui Korjakov, Soskoveţ, chiar a trecut în fruntea staff-ului electoral al lui Elţin, în care erau reprezentanţii tuturor grupărilor mafiote. Însă, în primăvara anului 1996, generalul Korjakov a început să aibă brusc mari dubii: are sens, în general, de efectuat alegeri prezidenţiale în vara anului 1996? Acum Korjakov îşi motivează dorinţa sa de atunci de a muta alegerile, prin faptul că a început să aibă dubii în privinţa stării de sănătate a preşedintelui Elţin – Boris Nikolaevici, pur şi simplu, putea să nu reziste acestei curse electorale. Dubiile erau destul de întemeiate – Korjakov cunoştea mai bine situaţia proastă a stării de sănătate a preşedintelui. Atunci, preşedintele Elţin, în mod conştient, îşi risca serios viaţa doar pentru a fi reales şi să mai domnească încă câţiva ani – în general el şi-a exprimat dorinţa sa fermă de a merge la alegeri în timpul în care îşi revenea după cel de-al 4-lea infarct! Iar la scurt timp după primul tur al alegerilor, Elţin a fost dărâmat de cel de-al 5-lea infarct – şi al doilea tur l-a câştigat, fiind deja inconştient în stare comatoasă, cu greu a fost salvat. După aceasta, Elţin deja nu mai putea să conducă ţara în mod real – la alegerile prezidenţiale din anul 1996, Elţin şi-a distrus ultimele forţe şi rămăşiţele de sănătate. Dealtfel, mafia cekistă doar profita de pe urma aceasta – un preşedinte incapabil şi bolnav îi era mai mult pe plac, decât unul destul de sănătos. Doar că pentru mafia cekistă era foarte riscant să meargă în alegeri cu un astfel de candidat pe jumătate în viaţă – dacă Elţin ar fi murit încă înainte de primul tur al alegerilor, situaţia putea să iasă de sub controlul cekist. Aceste alegeri putea să le câştige chiar şi un candidat independent (desigur, dacă astfel de candidaţi existau, în general!).

Însă nimeni din conducerea mafiei cekiste nu a crezut în nobleţea raţionamentelor generalului Korjakov – că el se îngrijeşte de cauza cekistă comună! Imediat, toţi au suspectat aici dorinţa sa de a submina alegerile prezidenţiale, pentru a instaura o dictatură proprie sub acoperirea conducerii prezidenţiale nominale a lui Elţin.

Se vede că din această cauză planurile lui Korjakov au eşuat: atunci când, în luna martie 1996, Korjakov şi tovarăşii săi, Barsukov şi Soskoveţ, încercau să-l convingă pe preşedintele Elţin să mute pentru o altă dată alegerile (practic – în general, să le anuleze!) – atunci Elţin a refuzat categoric să semneze proiectul de decret deja pregătit. Pentru generalul Korjakov mai rea era circumstanţa că planurilor sale de reducere a democraţiei în ţară s-a împotrivit nu numai clanul moscovit – imediat s-ar fi început o adevărată revoltă în propriul său clan, conduse de Ciubais şi Berezovski. Deja, în luna martie 1996, Korjakov a încetat, practic, să fie liderul nominal al clanului său cekist şi a ajuns cu tovarăşii săi cei mai apropiaţi în izolare totală faţă de restul mafiei cekiste – împotriva lor s-a unit întreaga elită conducătoare a ţării: atunci toţi s-au adeverit a fi adepţi înflăcăraţi ai democraţiei!

Ciubais şi cu Berezovski au organizat propriul lor staff de realegere al preşedintelui Elţin – şi acest staff neoficial trăgea la el toate „curentele financiare” şi făcea, în realitate, toată munca gigantică pentru ridicarea ratingului lui Elţin. Şi atunci când generalul Korjakov a văzut sumele enorme de bani care sunt învârtite în staff-ulul neoficial şi că în staff-ulul oficial, în general, nu ajunge nici o copeică – nu a rezistat şi a încercat să pună capăt acestei obrăznicii!

A fost o greşeală capitală din partea lui Korjakov: în acest timp, Berezovski şi Ciubais deja aveau ieşirea lor proprie la preşedintele Elţin prin fiica acestuia, Tatiana. Şi această poveste cunoscută de toată lumea cu cutia interceptată, plină de dolari, a fost imediat transmisă preşedintelui Elţin în modul următor: „Korjakov vrea să pună capăt finanţării ilegale a campaniei lui Elţin – pentru a submina alegerile prezidenţiale şi să-şi instaureze dictatura! Democraţia trebuie salvată!”. Preşedintele Elţin a reacţionat imediat la acestea cu urlete: deja a doua zi, în 20 iunie 1996, el a semnat decretul referitor la scoaterea din funcţiile lor a lui Korjakov, Barsukov şi Soskoveţ. Această poveste i-a pus capăt lui Elţin – la scurt timp a făcut următorul infarct. El a câştigat al doilea tur al alegerilor, inconştient – la televizor atunci arătau diferite secvenţe false, montaje din vechi înregistrări video ale lui Elţin. Doar peste o jumătate de an după alegeri, preşedintele Elţin şi-a venit în fire în aşa mod, încât, din când în când, puteau să-l arate poporului– însă, practic ,el a rămas un invalid incapabil să facă ceva. Era cea mai bună variantă pentru mafia cekistă!

Să vorbim acum despre distribuirea forţelor la Kremlin după răsturnarea generalului Korjakov. Înainte de toate, trebuie să menţionăm faptul că, clanul korjakovian (acum este mai bine să-l numim clanul Ciubais-Berezovski) a suportat pierderea liderului său nominal în mod nedureros: poziţiile acestei grupări de pe culmile puterii s-au întărit chiar întrucâtva – clanul moscovit a cedat atunci clanului Ciubais-Berezovski unele poziţii destul de importante. În vara anului 1996 s-a format un echilibru aproximativ al puterii între aceste grupări mafiote:

1. În locul lui Barsukov, noul director al FSB a devenit Nikolai Kovalev din clanul moscovit (cekist din Direcţia KGB din Moscova). Însă acest lucru nu a dus la epurarea întregului aparat central FSB, cât n-ar fi de ciudat – aproape toţi generalii şi-au păstrat acolo funcţiile lor. În vara anului 1996 a fost scos din funcţia sa doar un singur adjunct al directorului FSB – Andrei Bâkov (el a fost concediat în data de 28 august 1996). Şi chiar generalul Bâkov n-a fost atunci trimis la pensie, ci numit adjunct al ministrului industriei de apărare (la scurt timp el a ajuns în conducerea MAPO-bank).

2. Această oarecare întărire a clanului moscovit din serviciul de contrainformaţii se compensa prin pierderea de către ei a funcţiei de ministru al apărării – în locul generalului Pavel Graciov a fost numit generalul Igori Rodionov, favoritul noului Secretar al Consiliului de Securitate, generalul Lebedi. Adică, conducerea forţelor armate ale Rusiei a trecut acum la clanul Ciubais-Berezovski – ambii generali (Rodionov şi Lebedi) evident că lucrau pentru acelaşi clan.

3. Directorul SVP a rămas acelaşi – generalul Trubnikov din clanul moscovit (mâna dreaptă a lui Evgheni Primakov).

4. Şef al MAI a rămas generalul Kulikov din clanul moscovit.

5. SBP al lui Korjakov a fost, practic, lichidat: acum serviciul de pază al preşedintelui Rusiei doar îl păzea pe preşedinte şi nu se mai băga în marea politică.

6. În schimb, s-au întărit poziţiile clanului Ciubais-Berezovski din Administraţia Prezidenţială: ea a început să fie condusă de Ciubais (din data de 15 iulie 1996). Pe atunci, într-un fel, Ciubais conducea ţara din numele preşedintelui Elţin, care era inconştient. Primul ajutor al preşedintelui, Viktor Iliuşin, a fost transferat atunci în guvern – el a devenit unul dintre cei câţiva primi vice-premieri (pentru el, acest lucru a reprezentat o mare degradare!). Însă şi alte personaje din clanul moscovit au rămas, în general, pe locurile lor – în Administraţia Prezidenţială, după numirea lui Ciubais, de asemenea, nu s-a produs o epurare totală (adică, în realitate, puterea lui Ciubais nu era una absolută. Acolo au apărut două personaje noi cu funcţii înalte din echipa lui Ciubais: Ignatiev a devenit ajutorul Preşedintelui pentru probleme economice, iar Kudrin a devenit adjunctul şefului DGC. Dintre personajele mai mărunte trebuie menţionat Putin, care a devenit adjunctul şefului DGC. Însă acest lucru nu a schimbat prea mult imaginea supremaţiei clanului moscovit din Administraţia Prezidenţială. Personajelor prezente mai înainte din această grupare mafiotă, li s-a adăugat un nou funcţionar de carieră, Evgheni Savostianov (fostul şef al Direcţiei FSK din Moscovei).

7. Cernomârdin din clanul moscovit a rămas prim-ministru. Corelaţia forţelor din guvern dinte clanurile cekiste aproape că nu s-a schimbat: clanul korjakovian, cum avea două funcţii de primi vice-premieri (Soskoveţ şi Kadannikov) – aşa au şi rămas două funcţii din clanul reînnoit (oligarhul Potanin şi funcţionarul piterian Bolşakov). Ce-i drept, special pentru Iliuşin din clanul moscovit, a fost instituit al treilea post de prim vice-premier.

Acum putem să tragem concluziile. Principala concluzie va fi următoarea: în vara şi toamna anului 1996, după răsturnarea lui Korjakov, în relaţiile dintre clanurile cekiste, multă vreme s-a păstrat o idilă aproape totală – în mare, domneau pacea şi înţelegerea. Lucru uşor de înţeles: preşedintele Elţin se afla atunci într-o stare foarte gravă şi putea să moară în orice moment. În acest caz, ar trebui din nou efectuate alegerile prezidenţiale – războiul dintre clanurile cekiste nu era de dorit acum! Doar în luna august 1996 a avut loc o mică explozie a luptei dintre clanuri – este vorba despre renumitul „atac” al generalului Lebedi asupra ministrului Kulikov. Pentru Lebedi era puţin faptul că în mâinile sale a ajuns conducerea armatei ruse – el atunci şi în MAI a dorit să facă ordine! În data de 16 august 1996, generalul Lebedi l-a criticat aspru în public pe generalul Kulikov şi a cerut ca acesta să fie imediat concediat. Însă Kulikov atunci nu a fost scos din funcţie – ci doar prea energicul şi neliniştitul Lebedi a părăsit Kremlinul. În luna octombrie 1996, generalul Lebedi a fost scos din funcţia de Secretar al Consiliului de Securitate – imediat după ce a semnat tratatul cu separatiştii ceceni. Ca prim îndemn pentru aprofundarea luptei în luna august dintre clanurile cekiste, a servit noua intensificare a acţiunilor militare din Cecenia. „Procesul paşnic” nicidecum nu se desfăşura, pentru a-i da cumva un imbold, detaşamentele luptătorilor ceceni, în data de 6 august 1996, au cucerit oraşul Groznâi. Aceasta era o înfrângere ruşinoasă a trupelor federale: cele mai bune unităţi regulate ale armatei ruse au fost distruse de către detaşamentele de partizani formate din foşti colhoznici. În perioada sovietică, cecenii erau recrutaţi în armată doar în detaşamentele de construcţii – nimeni dintre ei nu a ţinut mai înainte un automat în mâini.

În acest moment, chiar şi cei mai proşti generali au înţeles că acest război trebuie terminat! Este interesant faptul că numirea oligarhului Potanin în calitate de prim vice-premier, de asemenea, a avut loc în luna august – în data de 16 august 1996. Aceasta a reprezentat o provocare deschisă din partea clanului Ciubais-Berezovski – totodată aruncată întregii societăţi şi nu numai clanului moscovit al KGB-ului! În guvern, acest oligarh nu se va ocupa cu nimic altceva în afară de jaf deschis şi impertinent – acesta a fost ultimul experiment de acest gen! Ce-i drept, mai târziu (în luna octombrie 1996), oligarhul Berezovski a devenit adjunctul Secretarului Securităţii – însă această funcţie înaltă, totuşi, nu este legată direct de „curentele financiare”.

Tensiunile din luna august 1996 şi aşa şi nu s-au transformat într-un nou război dintre clanurile cekiste – armistiţiul care a fost încheiat între ele încă în luna iunie 1995 nu a fost încălcat în vara şi toamna anului 1996. A reprezentat doar liniştea dinaintea furtunii din anul 1997.

Anul 1997 – a doua mare sciziune din mafia cekistă

Practica demonstrează că, „conducerea colectivă” din orice structură mafiotă este foarte instabilă şi nu poate să dureze foarte mult. Se vede că acest lucru a reprezentat principala cauza a sciziunii clanului korjakovian după răsturnarea liderului ei, Korjakov, ce-i drept, generalul Korjakov era doar un personaj nominal – însă, în spatele lui se afla un general al Serviciului de Informaţii Externe, care a fost înlăturat de la pârghiile de conducere! Aşa că clanul korjakovian era acum, pur şi simplu, predestinat să se scindeze: oricum ar fi izbucnit o luptă între grupările lui Berezovski şi Ciubais – chiar dacă între ele nu ar fi început conflictul din cauza privatizării „Sviaziinvest”! Se pare că acest conflict era doar un motiv pentru clarificarea relaţiilor. Ultima dată cunoscută nouă, când se mai păstra alianţa între aceste fracţiuni ale clanului Ciubais-Berezovski – este 29 octombrie 1996: în această zi, Boris Berezovski a fost numit adjunct al Secretarului pentru securitate. Analiştii afirmă că această numire destul de scandaloasă (în plus, Berezovski mai era şi cetăţean al Israelului!) ar fi fost imposibilă fără acordul conducătorului Administraţiei Prezidenţiale, Ciubais. Ce-i drept, către acel timp, Boris Berezovski şi singur avea poziţii trainice la Kremlin: pe atunci, „Tania şi Valia” aveau o influenţă serioasă asupra lui Boris Nikolaevici în favoarea lui lui Berezovski, Abramovici şi a restului „familiei”.

În mod mai convingător, ne demonstrează prietenia existentă de atunci între grupările lui Berezovski şi Ciubais o altă numire de personal, pe care n-a observat-o nimeni: în aceeaşi zi (este puţin probabil să fie o coincidenţă), în data de 26 octombrie 1996, s-a recomandat introducerea în Consiliul Director al ORT a adjunctului ministrului finanţelor, A. Vavilov. Mai târziu, Andrei Vavilov s-a manifestat ca un luptător activ pentru cauza lui Ciubais şi Potanin – iar canalul ORT, cu toate că se considera că era al statului, acolo totul era condus de Berezovski.

De asemenea, se cunoaşte data în care a început războiul informaţional dintre Ciubais şi Berezovski: 2 decembrie 1996 – în acea zi a început campania din sursele de informare în masă îndreptată împotriva lui Berezovski, inspirată de gruparea lui Ciubais. Însă acestea erau încă mici muşcături şi ciupituri, războiul deschis dintre două părţi ale clanului korjakovian scindat a început mult mai târziu. Chiar şi atunci când, în data de 3 februarie 1997, a fost aruncată în aer maşina lui Andrei Vavilov – acest lucru reprezenta doar „preludiul”. Nu a fost un atentat, au aruncat o maşină goală în parcare – era doar o aluzie fină făcută lui Vavilov, că el de prea multă vreme se află în funcţia de prim adjunct al ministrului de finanţe (Vavilov o ocupa din luna aprilie 1992 – timp de cinci miniştri!). Însă Vavilov a dat dovadă de stăpânire de sine – şi-a dat demisia doar în data de 1 mai 1997. Pentru el s-a găsit imediat o funcţie de conducere în structurile lui Potanin – înainte de concediere Andrei Vavilov a reuşit să pompeze acolo din vistieria statului sume enorme de bani. Însă cea mai grea lovitură, clanul lui Ciubais a primit-o încă înaintea demisiei lui Vavilov: în data de 7 martie 1997, Ciubais a fost scos din funcţia de conducător al Administraţiei Prezidenţiale – în locul său a fost numit favoritul „familial” al preşedintelui Elţin, Valentin Yumaşev. Ciubais a fost atunci mutat în guvern – acolo, în data de 17 martie 1997, l-a înlocuit pe prietenul său, Potanin, în funcţia de prim vice-premier.

Trebuie spus că, în luna martie 1997, guvernul Rusiei s-a înnoit foarte mult – practic, atunci a fost format un nou guvern (totodată sub conducerea aceluiaşi premier, Cernomârdin). Atunci la Elţin s-a produs prima aşa-numita „acutizare de primăvară”: când, o dată pe an, odată cu venirea primăverii, Boris Nikolaevici îşi revenea pentru scurt timp şi se ocupa de „problemele de personal”. Alunga cu naturaleţea care-l caracteriza mulţi demnitari cu funcţii înalte – şi numea în locul lor alţii (până la primăvara următoare!). Desigur, acest proces se desfăşura sub controlul „familiei” – însă nu tot timpul şi nu în toate.

Câteva cuvinte despre noul guvern: toţi cei trei primi vice-premieri (Iliuşin, Potanin şi Bolşakov) au zburat în luna martie 1997 din guvern. În locul lor, preşedintele Elţin a numit doar doi noi: Ciubais şi Nemţov. Istoria cu numirea ca prim vice-premier a lui Boris Nemţov este foarte misterioasă: acest tânăr guvernator din Nujni Novgorod a fost de acord să-şi părăsească funcţia şi să vină în guvern doar după rugăminţi îndelungate ale „familiei” – Boris Berezovski şi Tatiana Diacenko au venit chiar cu avionul pentru a duce tratative cu acesta la Nijni Novgorod. Însă Nemţov a trecut peste foarte scurt timp de partea lui Ciubais – şi a devenit cel mai devotat colaborator al acestuia în guvern! Pentru a explica cumva aceste treceri bruşte ale lui Nemţov dintr-un clan cekist în altul, mai înainte am fost nevoiţi să înaintăm o ipoteză curajoasă: Boris Nemţov nu era o marionetă cekistă – din acest motiv el zburda atât de liber, ca un fluturaş! Acum însă avem o explicaţie mult mai simplă a acestui „mister al naturii”. Iată care este aceasta: în luna martie 1997, procesul de scindare al clanului Ciubais-Berezovski încă continua – „crăpăturile” din acest clan mergeau din vârf şi încă nu au ajuns la nivel provincial. Adică, gruparea cekistă de la Nijni Novgorod avea atunci libertatea de a alege între clanul lui Berezovski şi clanul lui Ciubais – o astfel de libertate de alegere a apărut la organizaţiile de la nivelul de jos din cauza răsturnării generalului Korjakov (în afara „legăturilor pe verticală”, în această mafie au apărut atunci brusc şi cele „orizontale”). Şi, după unele dubii şi oscilaţii, cekiştii lui Boris Nemţov au ales, totuşi, clanul lui Ciubais – iar pe Berezovski, pur şi simplu, l-au tras pe sfoară! Însă o astfel de „alegere liberă” în structurile mafiote se poate face doar o singură dată – nu există cale de întoarcere înapoi. De aceea, Boris Nemţov acum este pur şi simplu predestinat să rămână colaboratorul devotat al lui Ciubais (până la o nouă sciziune, în orice caz). Dacă în interiorul mafiei cekiste nu ar fi existat legături pe orizontală, astfel de istorii, ca cea cu Nemţov, pur şi simplu nu s-ar întâmpla. Înseamnă că unele astfel de legături din conducerea grupărilor mafiote, totuşi, există! Aici schemele ideale ale conspiraţiei nu rezistă în faţa ciocnirilor cu cerinţele vieţii reale (ca şi orice scheme ideale) – şi viaţa întotdeauna merge înainte. Cu toate acestea, legăturile conspirative pe verticală din mafia cekistă oricum trebuie să prevaleze asupra celor orizontale (cu mici excepţii – de genul sciziunilor).

Aici trebuie să explicăm puţin ipoteza noastră referitoare la astfel de agenţi cekişti cu rang înalt ca Ciubais sau Nemţov. Ei nu au drept de vot, ci doar atunci când se rezolvă probleme ale politicii mari, însă problemele mai mărunte ale economiei şi finanţelor ei le cunosc mult mai bine decât curatorii lor cekişti – şi cu siguranţă cekiştii ascultă opiniile lor. În afară de aceasta, toţi aceşti Ciubaişi, ca manageri cu rang înalt ai mafiei cekiste, au nişte venituri enorme – aproape că milioane de dolari pe an. Şi din punct de vedere material ei sunt asiguraţi la fel de bine ca şi stăpânii lor cekişti (poate şi mai bine!). Cu toate acestea, chiar şi astfel de turnători cu rang înalt nu vor avea în mafia cekistă drepturi egale cu ale celui mai mărunt cekist. Tot ce ştim despre viaţa cekiştilor exclude această variantă din start: pentru orice cekist, turnătorul său nu este om – ci un „inventar viu”, ceva de genul sclavului antic. Şi în Roma antică existau sclavi cu rang înalt, care conduceau gospodăria unui patrician bogat şi trăiau într-un lux absolut – însă orice sărăntoc din rândul oamenilor liberi avea un statut mult mai înalt.

Nu vom discuta amănunţit cum decurgea acest „război bancar” din anul 1997 între clanurile lui Ciubais şi Berezovski – există o mulţime de materiale pe acest subiect. Vom menţiona doar cele mai interesante momente. Era un război adevărat: părţile nu numai că se murdăreau reciproc în toate sursele de informare în masă – în vara anului 1997 au apărut şi cadavrele (a fost ucis vice-guvernatorul Peterburgului Manevici). Iar nenumăraţi funcţionari cu rang înalt au fost concediaţi! Unii dintre aceştia au fost chiar arestaţi: spre exemplu, în luna mai 1997, a fost scos din funcţie pentru corupţie şi la scurt timp arestat, adjunctul ministrului apărării, generalul Kobeţ. În luna august 1997, generalul Kotelkin a fost concediat din funcţia de director general al Rosvoorujenie – l-a înlocuit favoritul „clanului familial”, Evgheni Ananiev (un fost cekist din MAPO-bank). Acest lucru reprezenta o lovitură serioasă pentru clanul ciubaisian: Ananiev a luat imediat conturile Rosvoorujenie de la ONEKSIM-bank şi le-a transferat la el la MAPO-bank.

Trebuie să menţionăm o dată în plus: nicăieri nu exista o astfel de hoţie impertinentă ca în exportul armamentului: se fura tot profitul – practic, de pe urma acestui comerţ, în vistierie nu intra nimic (în timpul oricărui director general de la Rosvoorujenie!). Adică, clanul lui Ciubais nu a pierdut odată cu concedierea generalului Kotelkin nişte procente jalnice primite pentru deservirea conturilor bancare – ci miliarde de dolari de „profit” pe an. În privinţa hoţiei totale de la Rosvoorujenie – acest fapt nu reprezintă nişte teorii ale jurnaliştilor: există nişte mărturii foarte serioase în acest sens. Spre exemplu, în luna decembrie 2001, preşedintele Curţii de Conturi, Serghei Stepaşin, a făcut următoarea declaraţie senzaţională: în anul 2000, Rusia a vândut în străinătate armament în valoare de 3,7 miliarde de dolari – însă, în realitate, în vistierie au ajuns doar 7 mii de dolari (!), iar unde sunt restul banilor, nimeni nu ştie! Atunci funcţionarii din diverse departamente s-au revoltat foarte mult şi au început să demonstreze că statul a primit cu mult mai mult – însă o cifră exactă nimeni nu putea să spună. Şi doar Ministerul de Finanţe a declarat atunci că bugetele de la toate nivelele au primit 70 milioane de dolari (adică au fost furate doar 98% din toţi banii reieşiţi din exportul armamentului!). Însă principalul lucru în jurul căruia se învârteau toate în acest conflict din anul 1997 dintre clanurile lui Ciubais şi Berezovski, a devenit, totuşi, Rosvoorujenie (puţin mai târziu el a trecut în mâinile clanului lui Berezovski) – la început această mare bătălie a izbucnit pentru privatizarea „Sviaziinvest”. Din câte se ştie, iniţial, acest concern „Sviaziinvest” era predestinat oligarhului Gusinski – reprezenta un fel de compensare pentru faptul că nu a fost admis la „licitaţiile” gratuite de la sfârşitul anului 1995. Gusinski a efectuat, la începutul anului 1997, o mare muncă de pregătire: a adunat într-un concern enorm toate cele mai bune întreprinderi de stat de comunicaţii ale Rusiei. Iar atunci când totul a fost gata de licitaţie – Ciubais i-a declarat cu impertinenţă că nu va mai da nimic gratis: acum totul va fi în mod cinstit – cine va plăti mai mult, acela va şi câştiga această licitaţie! Atunci Gusinski s-a adresat după ajutor lui Berezovski şi Alfa-bank – şi le-a propus să intre în afacere (pentru ca măcar o parte din acţiunile „Sviaziinvest” să ajungă la el). Această istorie este arhicunoscută – vrem doar să accentuăm atenţia asupra a două momente importante:

1. Clanul lui Berezovski a încheiat, în anul 1997, o alianţă strategică cu clanul moscovit îndreptat împotriva clanului lui Ciubais.

2. Echipa de la Alfa-bank (Fridman şi Aven), în timpul sciziunii clanului korjakovian în anul 1997, a ajuns la „clanul familial” al lui Berezovski.

Din câte se ştie, licitaţia pentru „Sviaziinvest” din luna iulie 1997 a fost câştigată de Potanin, care a fost nevoit să plătească pentru acest pachet de acţiuni o sumă nemaivăzută – aproape două miliarde de dolari. Ce-i drept, Potanin a plătit din banii săi doar o jumătate – iar un miliard de dolari atunci i-a dat cunoscutul om de afaceri german Soros. Printre altele, lui Soros pe urmă i-a părut foarte rău că a intrat în această aventură – nici până în ziua de astăzi nu şi-a văzut miliardul. Această victorie a fost, pentru echipa lui Ciubais, o victorie a la Pir – după înfrângerea suferită la licitaţie, Berezovski, în alianţă cu Gusinski, a început un atac masiv asupra echipei lui Ciubais în toate sursele de informare în masă. În mâini iscusite televiziunea poate fi o armă îngrozitoare. Iar aici, asupra lui Ciubais şi a colaboratorilor săi, au început să curgă zilnic şuvoaie de noroi în acelaşi timp şi la ORT-ul lui Berezovski şi la NTV-ul lui Gusinski! În toamna anului 1997, a avut loc renumitul „scandal al cărţilor” – şi cu aceasta cariera lui Ciubais a intrat definitiv în declin.

Geometria de la Kremlin sau „triunghiul” cekist

În anul 1997 nu a avut loc o istorie cu denumirea „Cum Anatoli Borisovici s-a certat cu Boris Abramovici” – a avut loc un eveniment care a influenţat puternic întregul destin ulterior al Rusiei: în loc de două clanuri de bază cekiste, au apărut trei!

Acest lucru era foarte prost pentru societatea noastră: atâta timp cât luptau două clanuri cekiste, aproximativ egale ca forţă, întotdeauna rămânea o anumită speranţă – că ele se vor elimina reciproc în lupta pentru putere, iar poporul Rusiei va avea doar de câştigat de pe urma aceasta! Însă, atunci când au început să existe trei clanuri – nu mai există nici o speranţă în distrugerea lor reciprocă: sistemul a devenit stabil. Problema constă în faptul că acum jocurile politice s-au complicat puternic: două laturi ale acestui „triunghi” cekist întotdeauna încheie o alianţă împotriva celei de-a treia. Aşa că, din anul 1997, configurarea „acestui vârf de la Kremlin” se prezintă aproximativ aşa: Adică două părţi în alianţă una cu alta (a+b) formează un fel de “verticală a puterii” – şi – „calcă în picioare” al treilea clan ©. Modelul „vulturul cu două capete”, pe care l-am propus mai înainte, este mai pitoresc – însă mai puţin exact.

În acest triunghi, mărimea fiecărui segment trebuie să corespundă forţei aproximative a fiecărui clan cekist. Aici nu poate exista, în principiu, o valoare numerică exactă – însă pentru nişte calcule politice orientative, putem reduce totul la „echivalentul mondial” unic, adică la bani. Evident că aici nu cunoaştem nimic despre mărimea capitalului global comun al fiecărei grupări mafiote – cea mai importantă parte a acestor bani a fost transferată demult în străinătate şi nu se ştie unde se află. Şi chiar partea vizibilă a acestui „aisberg”, adică acele capitaluri care se află în Rusia, se pot aprecia doar destul de aproximativ (din multe motive).

Iată care sunt aceste calcule aproximative. Aici sunt datele pe grupuri aparte luate din cartea lui G. Cernikov şi D. Cernikova, „Cine stăpâneşte Rusia?” (M, 1998). Capitalul global al diverselor grupări cekiste din Rusia, conform situaţiei de la începutul anului 1998, era următorul (foarte aproximativ!):

1. Clanul moscovit – în jur de 100 miliarde de dolari. Din care:

Gazprom – 30 miliarde de dolari, Grupul moscovit al lui Lujkov – 30 miliarde de dolari, Lukoil – 20 miliarde, MENATEP – 15 miliarde, grupul lui Gusinski – 3 miliarde.

2. Clanul lui Ciubais – doar în jur de 100 milioane de dolari.

Din care: RAO EAS – 40 miliarde, ONEKSIM – 30 miliarde, Inkombank – 15 miliarde, Promstroibank – 5miliarde, Roskredit – 4 miliarde.

3. Clanul lui Berezovski – în jur de 10 miliarde de dolari. Din care:

Grupul lui Berezovski – 3 miliarde, grupul lui Smolenski – 5 miliarde, Alfa-bank – 3 miliarde.

Noi am făcut împărţirea pe clanuri cekiste. În privinţa unor oligarhi am avut dubii, dacă sunt sau nu dintr-un clan anume – însă, pentru aprecierea mărimii capitalului global al clanului, acum acest lucru nu are importanţă. În realitate, clanul lui Berezovski nu era chiar atât de sărac – doar în mâinile sale, la începutul anului 1998, se afla şi Rosvoorujenie. Dar cum de apreciat acest „capital” – în cartea Cernikovilor în privinţa profiturilor atribuite de pe urma exportului armamentului nu există nici un cuvânt! Adică, întreg capitalul „clanului familial” din Rusia, conform situaţiei pentru anul 1998, ar trebui să fie considerat cel puţin de două ori mai mare – nu mai puţin de 20 miliarde de dolari (conform celei mai modeste aprecieri).

Şi aceasta, fără a mai vorbi despre capitalurile pe care clanurile cekiste le-au transferat în străinătate, aici se cunoaşte doar ordinea mărimii: sute de miliarde de dolari. Chiar şi sursele oficiale dau o cifră pentru capitalurile ruse din străinătate, nu mai mică de 100 de miliarde – iar cele neoficiale ajung chiar până la un trilion de dolari. De obicei, se foloseşte o apreciere medie de 300-500 miliarde de dolari. Nu sunt nişte cifre chiar atât de ieşite din comun, în realitate, spre exemplu şeicii saudiţi petrolieri deja de multă vreme au ridicat capitalul lor global din străinătate până la un trilion de dolari. Se poate face doar cea mai grosieră apreciere a mărimii sumei generale a capitalului, pe care acum îl deţin toate trei clanurile cekiste principale din Rusia în străinătate – de la 500 miliarde până la 1 trilion de dolari (această sumă creşte în fiecare an!). Cum se împart între ele – nu se cunoaşte cu exactitate. Însă, judecând după toate, două cele mai bogate clanuri, cel moscovit şi cel ciubaisian, au un capital de aproximativ aceeaşi mărime. Iar „clanul familial” este mult mai sărac decât fiecare dintre aceşti doi titani.

Concluzia generală este următoarea: forţa financiară a alianţei oricăror două clanuri cekiste este întotdeauna mai mare decât capitalul celui de-al treilea clan. Aceasta este cea mai importantă concluzie pentru crearea „triunghiului”: doar dacă capitalul unuia dintre clanuri (a) depăşeşte suma capitalurilor celorlalte clanuri (b+c), atunci cade necesitatea oricărei alianţe. Şi atunci, nu se va forma nici un fel de „triunghi”: cel mai puternic clan va lua întreaga putere în mâinile sale şi deja nu va mai „călca cu picioarele” – ci, pur şi simplu, va încerca să înmormânteze alianţa formată din două clanuri mai sărace! „Triunghiul de la Kremlin” va degenera, atunci, într-o ordinară „verticală a puterii”.

Acum trebuie să explicăm puţin de ce „triunghiul” oferă garanţia chiar şi celui mai slab dintre clanurile cekiste, că el niciodată nu va fi nimicit în totalitate. Aici trebuie să luăm în considerare faptul că „vârful de la Kremlin” din triunghiul nostru nu este simetric: unul dintre clanurile aflate la putere este întotdeauna mai puternic decât celălalt – şi el domină în această dublă „verticală a puterii”. Păi, iată – interesele acestor două clanuri conducătoare (a şi b), în relaţie cu cel de-al treilea (baza triunghiului nostru c), diferă în mod radical: clanul dominant (a) tinde să-l distrugă şi să-l jefuiască în totalitate – iar celui mai slab (b) acest lucru, pur şi simplu, nu-i convine: el va fi următorul care va fi călcat în picioare, atunci când orice interes de a păstra alianţa va dispărea. Cel mai slab clan din perechea conducătoare va fi de acord să jefuiască puţin cel de-al treilea clan (c), dar nu va lăsa să fie distrus în totalitate! Şi în mâinile sale există un mijloc foarte eficient pentru a reţine încercările clanului dominant – întotdeauna se poate rupe alianţa cu acesta (a) şi de încheiat o nouă alianţă cu clanul lovit (c). Atunci, corelaţia forţelor se va schimba brusc – şi „triunghiul” nostru se va întoarce pe cealaltă parte! Din nou se va crea o „verticală dublă” a puterii – însă deja într-o altă componenţă (b+c)! Aici nu este vorba de un joc al minţii – „triunghiul nostru de la Kremlin”, în realitate, s-a întors deja de câteva ori de pe o parte pe alta:

1. În anul 1997, clanul „familial”, în alianţă cu clanul moscovit, a aruncat clanul lui Ciubais de pe culme.

2. În luna septembrie 1998, clanul lui Ciubais, în alianţă cu cel moscovit, a luat toată puterea în mâinile sale (atunci clanul dominant în această pereche era clanul moscovit).

„Familiei”, atunci, i-au luat Rosvoorujenie. Însă atunci când, la începutul anului 1999, au vrut să-i aresteze pe oligarhii Berezovski şi Smolenski – clanul lui Ciubais nu a permis această reglare de conturi.

3. În vara anului 1999, clanul lui Ciubais (adică aşa numita „grupare piteriană”) a încheiat o alianţă strategică cu clanul „familial”, îndreptată împotriva clanului moscovit şi, în scurt timp, la putere a venit această nouă alianţă (cu dominarea totală a clanului lui Ciubais). Ce-i drept, însuşi Boris Berezovski nu a ajuns în această alianţă – s-a văzut nevoit să fugă la Londra, părăsind cea mai mare parte a capitalului său (a avut loc o lovitură la vârf – cu toate acestea, nu a avut loc scindare adevărată în clanul „familial”). Atunci a început jefuirea clanului moscovit. Însă, dacă „Most” al lui Gusinski a fost lichidat cu acordul absolut al clanului „familial” – atunci distrugerea YUKOS a provocat deja un dezacord al „familialilor” (demisia lui A.Voloşin din toamna anului 2003). Judecând după toate, alianţa clanurilor ciubaisian şi „familial” se afla atunci în pericol să fie ruptă – însă, cum situaţia a fost depăşită, probabil că clanul ciubaisian (adică „piterian”) a jurat să nu mai jefuiască clanul moscovit.

Din câte aţi văzut, „triunghiul” nostru de la Kremlin s-a întors deja de trei ori – şi fiecare clan cekist a fost deja jos şi a simţit pe propria piele întreaga greutate a dublei „verticale a puterii”! Se pare că clanul ciubaisian a tras de aici unele concluzii corecte: nu trebuie încercată distrugerea cu orice preţ a „bazei triunghiului” (adică clanul moscovit)– ci să încheie cu ei o înţelegere şi să le ofere garanţii pentru existenţă (în calitate de partener mai mic, evident!). Viaţa însăşi i-a dus pe cekişti la o stare de profundă înţelepciune, că este mai bine să trăieşti în prietenie – să sugi în comun sângele din popor. Din această cauză, acum nu există un război adevărat pentru distrugere – clanul moscovit a primit chiar din partea Kremlinului mici funcţii de stat. În mod corespunzător, nu există nici un fel de opoziţie reală faţă de regimul conducător – nici de stânga, nici de dreapta! Într-un cuvânt, pentru noi, din păcate, s-a instaurat o absolută „stabilitate”.

Cu acestea, ne oprim pentru moment – mulţumesc pentru atenţie.

23.03.2006

Oleg Grechenevsky