Oleg Grechenevsky – Valsand in transa KGB-ului – KGB-VALS: Pentru cine lucreaza George Soros? (fragmente din carte)

Revoluţia portocalie

    Nu vom intra în amănunte şi nu vom face o cronologie a acestor evenimente – nu s-au petrecut chiar atât de demult şi în toate sursele de informare în masă există o mulţime de informaţii pe acest subiect. Mai bine vom încerca să privim dincolo de ambalajul pitoresc al acestei „revoluţii portocalii”...
  
  Partea exterioară a acestei chestiuni o cunoaşte toată lumea: Ucraina de Vest, care tindea să se integreze mai repede în Europa de Vest, lupta atunci cu Ucraina de Est şi cea de Sud, rusofone, care nu doreau să se rupă de Rusia.
    Însă în realitate aici avea loc o încleştare pentru puterea asupra Ucrainei între două clanuri pro-americane: clanul Yuşcenko (mafia CIA-KGB) lupta cu clanul Kucima-Yanukovici (mafia DIA-KGB). Şi clanul Yuşcenko a învins atunci cu sprijinul clanului Timoşenko, adică a „clanului moscovit” al KGB-ului.
    Iniţial Viktor Yuşcenko s-a ţinut de cuvânt şi a împărţit cu Yulia Timoşenko puterea cucerită: ea a fost numită prim-ministru a doua zi după inaugurarea preşedinteli Yuşcenko – 24 ianuarie 2004.
    Însă această „revoluţie portocalie” nu a continuat prea mult. Deja în luna mai 2005 preşedintele Yuşcenko la o consfătuire pe probleme de economie şi-a exprimat nemulţumirea faţă de politica Yuliei Timoşenko şi i-a propus să-şi dea demisia...
    Pe atunci în Ucraina existau mulţi nemulţumiţi de această revoluţionară înflăcărată – ea a atins în mod serios interesele unor oameni foarte influenţi! Premierul Timoşenko a luptat activ pentru naţionalizarea de facto a tuturor întreprinderilor privatizate ilegal – în lista ei erau 3 mii de astfel de întreprinderi, care aparţineau în special oligarhilor din clanul lui Kucima. Preşedintele Yuşcenko a făcut unele modificări în această listă – a micşorat-o până la 30 de întreprinderi. Iar atunci, în mod real, clanului Kucima au reuşit să-i ia doar o singură întreprindere – combinatul de la Krivoi Rog.
    După o serie de diverse scandaluri în data de 8 septembrie 2005 guvernul Timoşenko a fost demis. În aceeaşi zi a fost concediat şeful CS  ucrainean Turcinov, colaboratorul cel mai apropiat al Yuliei Timoşenko.
    În acea zi „coaliţia portocalie” a fost ruptă: preşedintele Yuşcenko i-a alungat pe partizanii lui Timoşenko din toate funcţiile şi a pus peste tot „oamenii săi”.
    Iată că aici se ascunde un anumit mister... Clanul Yuşcenko nicidecum nu putea să ţină puterea asupra Ucrainei de unul singur – de aceea certându-se cu Yulia Timoşenko, preşedintele Yuşcenko şi-a tăiat craca de sub picioare!
    Deja în primăvara anului 2006 partidul lui Yuşcenko „Ucraina noastră” a pierdut alegerile pentru Rada Supremă – a ocupat acolo locul trei după partidul lui Yanukovici şi Timoşenko. Preşedintele Yuşcenko a încercat atunci din nou să restabilească „coaliţia portocalie” – însă nu a mai reuşit să lipească aceste fragmente...
    În rezultat, după diverse aventuri şi intrigi, pe care nu le vom analiza aici, Viktor Yanukovici a primit iniţial funcţia de prim-ministru – iar puţin mai târziu el practic i-a alungat pe toţi oamenii lui Yuşcenko din guvern. Întreaga putere reală din nou a ajuns în mâinile clanului Yanukovici-Kucima!
    Practic preşedintele Yuşcenko a rămas cu nimic – acum este doar o figură decorativă...
    Pentru a schimba cumva această situaţie, în primăvara anului 2007 preşedintele Yuşcenko a restabilit totuşi alianţa cu Yulia Timoşenko – şi cu eforturile comune ale acestei noi „coaliţii portocalii” au reuşit recent să obţină dizolvarea Radei Supreme. După tratative îndelungate cu premierul Yanukovici alegerile parlamentare anticipate au fost fixate pentru data de 30 septembrie a acestui an.
    Ceea ce am relatat aici este doar cea mai grosolană şi primitivă schemă a evenimentelor „revoluţiei portocalii” din Ucraina.
    Este puţin de spus că totul a fost mult mai complicat – cele mai imposibile şi iscusite intrigi au avut loc la sfârşitul anului 2004, când s-a luat decizia cu privire la transmiterea întregii puteri lui Viktor Yuşcenko, şi nu lui Viktor Yanukovici care a învins (formal) la alegerile prezidenţiale!
    Un singur lucru este incontestabil: practic atunci clanul Kucima-Yanukovici a predat de bunăvoie puterea „revoluţiei portocalii”. Altfel este imposibil de înţeles de ce Rada Supremă, în care Kucima deţinea majoritatea, în data de 27 noiembrie 2004 a trecut brusc de partea „portocaliilor” – ceea ce a reprezentat momentul decisiv în mersul acestei „revoluţii”...
    Mai există o problemă complicată şi misterioasă a „revoluţiei portocalii” pe care nu putem s-o trecem sub tăcere. Este vorba despre participarea la aceste evenimente a fondului Soros. Aici problema constă în faptul că renumitul finanţist de talie internaţională George Soros în realitate aparţine clanului Ciubais – tot acesta este clanul Cheney în SUA şi tot el este clanul Kucima-Yanukovici în Ucraina. Nu pot exista nici un fel de dubii în această privinţă: în timpul marii bătălii din Rusia din vara anului 1997 între Ciubais şi Berezovsky, Soros s-a manifestat cu hotărâre de partea grupării lui Ciubais. Şi nu este vorba că acesta a făcut vreo declaraţie sau ceva de genul acesta – ci a scos atunci propriul milion de dolari, pentru a-l ajuta pe oligarhul Potanin să câştige licitaţia pentru Sviazinvest!
    Mai târziu George Soros îşi amintea că atunci când în anul 1997 în timpul negocierilor purtate cu Boris Berezovsky a refuzat cu hotărâre să-l ajute, el chiar s-a temut foarte serios că nu va fi lăsat să plece viu de la reşedinţa lui Berezovsky...
    Adică, conform logicii lucrurilor reiese că fondul lui Soros trebuia la alegerile prezidenţiale din anul 2004 să-l sprijine pe Viktor Yanukovici – şi nu „revoluţia portocalie”!
    Totodată legătura lui George Soros cu regimul Kucima a fost demascată încă în ajunul acestor alegeri: în data de 31 martie 2004 Soros a vizitat Ucraina şi a anunţat crearea în această ţară a unui fond nou comun, împreună cu renumitul oligarh ucrainean Pinciuk. Iar Pinciuk la rândul său nu numai că ocupă o poziţie importantă în clanul Kucima-Yanukovici, el mai este şi ginerele lui Leonid Kucima...
    Vom încerca acum să explicăm cumva acest „mister al lui Soros”.
    Vom începe prin faptul că în toată această „mare politică” avem de-a face cu astfel de personaje, care sunt cu toţii falşi până la măduva oaselor şi toţi joacă un oarecare rol în acest „teatru politic”... George Soros, în particular, joacă rolul „marelui democrat” – fondul său instaurează peste tot în Europa de Est „valorile democratice occidentale”. Şi Soros pur şi simplu nu putea brusc să „iasă din acest rol” şi să ajute în mod deschis în anul 2004 candidatura Kremlinului pentru preşedinţia Ucrainei – întreaga opinie publică ar putea să-l înţeleagă greşit! Şi chiar nu putea să nu se implice – de aceea Soros a fost nevoit să se prefacă că ajută „coaliţia portocalie”.
    Toate declaraţiile lui Soros, în care el făcea apel la preşedintele Kucima să plece înainte de terminarea mandatului şi etc, pot fi date la o parte – ele nu puteau să producă vreo pagubă clanului Kucima. Pentru nimeni nu reprezintă vreun secret faptul că reputaţia lui George Soros în Occident nu este prea strălucită – acolo Soros este considerat un escroc financiar, totodată unul cu un succes incredibil... A devenit renumit prin faptul că odată a jucat pe căderea monedei engleze şi a câştigat un miliard de dolari doar într-o singură zi! Şi în general, toată această poveste că un emigrant cerşetor din Ungaria a fugit în Occident şi s-a îmbogăţit brusc din nimic – provoacă multor persoane dubii legitime. În timpurile noastre nu mai există astfel de minuni: de obicei în spatele unor astfel de îmbogăţiţi peste noapte se află unele persoane sau organizaţii, care îi ajută în secret (spre exemplu le dau informaţiile necesare)...
    În politică nu poţi să ajungi prea departe doar pe „declaraţii deschise” – de aceea fondul Soros într-adevăr a participat la finanţarea „revoluţiei portocalii”. Doar că poţi finanţa în diferite moduri... Nimeni nu cunoaşte cifra exactă a donaţiilor oferite de Soros – însă analiştii serioşi sunt de părere că în realitate „coaliţia portocalie” nu a primit din partea lui sume mari de bani. Şe ştie că spre exemplu Boris Berezovsky a cheltuit pentru „victoria revoluţiei” din Ucraina sume mult mai mari – 21 de milioane de dolari (acest lucru se ştie chiar de la Boris Abramovici – el chiar arăta chitanţe pentru aceste sume). De asemenea sume mari de bani le-au cheltuit atunci guvernele multor state din Occident – în special administraţia SUA. În general „revoluţia portocalie” a costat sponsorii occidentali destul de ieftin pentru o asemenea arie a acţiunilor în masă – conform aprecierilor experţilor, suma totală a cheltuielilor a fost în jur de 50 de milioane de dolari. Printre altele, clanul Yanukovici a cheltuit mult mai mulţi bani ai Kremlinului – şi oricum a pierdut:: lozincile „portocaliilor” s-au adeverit mult mai atractive pentru ucraineni...
    Pe scurt, rolul fondului Soros în organizarea „revoluţiei portocalii” a fost mult prea amplificată – în special dacă facem o comparaţie cu posibilităţile lui Soros din sfera financiară. De unde o astfel de zgârcenie în anul 2004 la acest „mare democrat” – doar pentru ajutorarea oligarhului Potanin în vara anului 1997, George Soros a scos un întreg miliard de dolari?
    Unii pot să ne contrazică spunând că licitaţia pentru Sviazinvest a fost o afacere pur comercială – iar donaţiile pentru „revoluţie” nu reprezintă aşa ceva... Nu-i adevărat – anume cumpărarea acţiunilor Sviazinvest-ului a fost atunci o afacere mult mai politică: deoarece această companie nu avea tangenţă nici cu petrolul, nici cu gazul – aceasta a fost în primul rând politică şi abia apoi afacere... Dar în realitate în vara anului 1997 nici nu a avut careva mare nevoie de acest concern, Sviazinvest – pur şi simplu pe atunci aici se decidea problema, cine este şeful în Rusia: Ciubais sau Berezovsky! Aşa că Soros nu a avut nici un fel de profit de pe urma acestei afaceri – mai târziu era chiar bucuros, când a scăpat cu pierderi mari de acţiunile sale de la Sviazinvest.
    Însă „investiţiile” în „revoluţia portocalie” puteau în caz de reuşită să aducă mari dividende. Puteai şi să eşuezi, aşa cum s-a întâmplat cu Berezovsky – însă aici depinde de norocul pe care îl ai, în astfel de cazuri riscul este inevitabil...
    Cu acestea vom trage concluziile. Acum stimaţii cititori să decidă singuri, cât de convingătoare este ipoteza prezentată aici referitor la mecanismul real al politicii ucrainene.
    În ceea ce mă priveşte, analiza afacerilor ucrainene mi-a permis să înţeleg mai bine unele nuanţe ale relaţiilor dintre două dintre clanurile noastre ceksite: este o alianţă foarte originală, în care „aliaţii” organizează unii altora tot genul de potlogării – şi nimeni nu riscă să întoarcă spatele aliatului său, pentru a nu primi un cuţit în spate...
    Rolul clanului moscovit al KGB-ului în Rusia de asemenea s-a edificat mai bine în acest material ucrainean. Vom spune direct că această grupare mafiotă are un rol de neinvidiat: al „opoziţiei” eterne, care deja demult nu mai poate juca vreun rol independent – ci doar este folosită ca instrument între aceste două clanuri pro-americane puternice.
   

21.07.2007

Oleg Grechenevsky

- Şi în al treilea rând: Georgia se află în calea tranzitului petrolului caspic (iar în perspectivă – şi a celui kazah). Situaţia politică s-a înrăutăţit brusc, atunci când a început construcţia conductei de petrol Baku-Tbilisi-Geihan – exact în momentul în care a avut loc prima „revoluţie a florilor” din spaţiul ex-sovietic: la sfârşitul anului 2003 cu sprijinul activ al fondului Soros a fost răsturnat preşedintele Shevarnadze. Aşa că are sens să clarificăm toate aceste afaceri georgiene.
    Vom spune din start că, evident, există o corelaţie directă între diversele grupări politice din Georgia şi clanurile mafiei cekiste din Rusia. Şi toate cele trei clanuri cekiste actuale din Georgia au fost identificate de noi fără probleme deosebite – au existat probleme doar cu perioada de început a istoriei post-sovietice a acestei ţări.
- Anticipând puţin relatarea, vom spune deja acum: la sfârşitul anului 2003 Saakashvili a reuşit să-l răstoarne pe Eduard Shevarnadze şi să devină el preşedinte al Georgiei doar datorită sprijinului activ al fondului Soros. Iar George Soros este mafia DIA-KGB, ceea ce corespunde clanului piterian în Rusia. Aşa că şi preşedintele Saakashvili aparţine în realitate aceleeaşi mafii de la Kremlin – iar toate aceste atacuri verbale şi ameninţări la adresa Rusiei sunt doar jocuri...



- Aici putem doar încă o dată să subliniem un detaliu: Mihail Saakashvili are legături foarte strânse cu fondul Soros şi a devenit preşedinte al Georgiei doar datorită sprijinului său financiar şi organizaţional.
    Dacă în Ucraina George Soros ajuta „revoluţia portocalie” doar de formă, pur simbolic, atunci în Georgia lucrurile nu erau aşa: acolo după victoria „revoluţiei” 4 din 17 miniştri au ajuns în noul guvern al Georgiei direct din structurile Soros („Societate deschisă” şi etc.). Pentru comparaţie vom spune că în Ucraina după victoria „revoluţiei portocalii” din fondul Soros nimeni nu a ajuns în guvern, doar un personaj a primit atunci funcţia fictivă de „consilier al preşedintelui Yuşcenko”. În Ucraina din partea opoziţiei victoriioase pentru sprijinul simbolic şi răsplata a fost pur simbolică...
    Nu mai spunem că în prima perioadă de după „revoluţie” în Georgia tot guvernul era întreţinut de fondul Soros – timp de o jumătate de an toţi miniştrii şi-au primit salariul de acolo (totodată toate acestea se făceau absolut deschis!). Chiar şi ofiţerilor din armata georgiană George Soros timp îndelungat le-a plătit cu dărnicie o sumă de bani în plus la salariul lor modest...
    Evident că în Ucraina nu a existat nimic asemănător – poate chiar şi miliardarului Soros îi era greu să întreţină două guverne şi două armate în acelaşi timp! (evident este o glumă).

fragmente din volumul "Valsand in transa KGB-ului - KGB-vals"

sursa: www.epen.ro